A urmat, ulterior, un fel de flux al conştiinţei în care ceva din interiorul meu a afirmat, revoltat: aşa, şi, ce facem cu ele? Cu ce mă ajută pe mine, un spirit pierdut în secolul acesta al automatizării, robotizării, amneziei culturale şi al Alzheimer-ului emoţional? Eu cum mă pot orienta în această lume muribundă, în care, zi de zi, simt că "amorţesc" şi eu câte puţin sau că mă transform într-un roboţel high-tech, competitiv? Într-o lume în care nu-mi sunt străine sentimentul inadaptării, desuetudinii, în care îmi înţeleg semenii (dar sentimentul nu e reciproc, de cele mai multe ori), e primordial să-ţi găseşti un echilibru şi o formulă personalizată, care să te ajute să supravieţuieşti, rămânând integru şi aparţinându-ţi, dar în acelaşi timp, fiind sincronizat cu ritmul şi spiritul timpului sau al societăţii în care trăieşti.
Nu voi continua pe acest ton lamentabil şi nu o să mă dau cu capul de toţi pereţii, zi de zi, rămânând captivă într-un stadiu larvar şi închistat de adolescent emo care-şi taie venele pentru că lumea nu e aşa cum îşi doreşte, în care tot ce faci este să te revolţi - de unul singur sau în grup, în conformitate cu tendinţele anarhiste, antisistem - împotriva a tot ce e în jurul tău, fiind supărat pe viaţă, conştientizând stupefiat cât de greu este să trăieşti şi dorind să-ţi întrebi, pe un ton revoltat şi dezamăgit, părinţii de ce nu te-au avertizat de mic copil că viaţa este grea în general şi infinit mai grea pentru cei mai sensibili sau mai profunzi. Să-i întrebi, aşa cum simţi de foarte multe ori: "Iubiţi părinţi, dar pe mine m-a întrebat cineva dacă vreau să mă nasc? M-a întrebat cineva ce aş vrea să-mi transmiteţi genetic? Nu ar fi fost mai simplu să-mi alegeţi în laborator acele seturi de gene care să-mi permită să ajung rapid în vârful piramidei ierarhice societale sau al lanţului trofic uman? În care să-mi fie mai uşor să rezist printre neo-femeile din specia Homo Piţiponcus Solarizatus sau printre bărbaţii dintr-o specie înrudită?".
După ce trece revolta, te linişteşti şi realizezi că ai avut norocul să te naşti într-o familie unită, în care ai văzut ce înseamnă iubirea, căldura, respectul, curajul, demnitatea, valorile umane, educaţia sau cultura. Te calmezi, tragi aer adânc în piept şi începi să vezi partea plină a paharului: de fapt, eşti mai puternic aşa, iar Charles Darwin ar fi mândru de tine. Eşti exact aşa cum trebuie să fie spiritele care dăinuie şi care lasă ceva în urma lor. Normalitatea nu este desemnată numeric! Normalitatea nu este stabilită sau determinată de către majoritate. Crezi că eşti singurul/singura în toată istoria omenirii care are aceste stări, trăiri? Eu zic să te opreşti în cazul în care te simţi aşa şi să încerci să "ieşi" din tine, să te detaşezi de propria-ţi fiinţă şi să urci undeva deasupra, să pluteşti deasupra tuturor - un exerciţiu de levitaţie spirituală. Aşa, te-ai detaşat de corpul tău fizic, pluteşti undeva în camera, biroul, cafeneaua, restaurantul sau patul în care eşti acum şi încerci să analizezi holistic lucrurile.
Lumea nu a fost creată în acest secol şi nici cu câteva sute de ani în urmă... au mai existat şi alţii ca tine, au existat spirite care s-au simţit inadaptate la vremea lor, considerând că le-ar fi fost mai bine în trecut; trebuie doar să vrei să îi vezi, să îi cauţi sau să le accepţi existenţa. O să te simţi mai bine, mai puternic, mai motivat, o să găseşti un sens, pe care îl tot cauţi, de care simţi că te apropii din ce în ce mai mult, însă, dezamăgire! - uşa pe care intri, crezând că acolo îl vei găsi, îţi deschide alte uşi şi te pomeneşti în alte labirinturi, iar lumina şi întunericul coexistă şi nu le poţi disocia, oricât ai vrea să eviţi întunericul, deci nu le poţi evita. Acceptă-le. Fac parte din tine, însă tu eşti singurul/a care îţi poate "dresa" demonii. Nu-ţi oferă nimeni un echilibru prefabricat şi nici nu se vinde la doză în supermarket sau în fiole la orice farmacie. Nu ţi-l poţi injecta, nu-l poţi cumpăra şi nici nu-l poţi fuma. Caută-l, e în tine.
Abia atunci îţi asumi cu adevărat viaţa, existenţa, sentimentele, valoarea, emoţiile, amintirile, excepţionalismul şi limitele; doar atunci n-o să accepţi un simulacru al vieţii, pe care foarte mulţi l-au confundat cu propria viaţă, uitând că e doar un substitut jalnic. E un adevăr trist şi mi-aş dori să mă înşel, dar oamenii nu mai trăiesc, ci supravieţuiesc, cu aceeaşi sublimă seninătate specifică fatalismului mioritic cu care, ipotetic vorbind, ar trebui să ne acceptăm moartea. Îmi pare rău, dar eu nu voi juca acest joc ieftin, nu vreau să fiu un clovn şi nici nu agreez aceste butaforii masochiste. Eu vreau să-mi trăiesc viaţa, nu un surogat al acesteia şi nici nu-mi doresc să mă trăiască ea pe mine. Nu ştiu dacă îmi va reuşi, dar, atât cât îmi stă în putinţă, o să iubesc, o să sufăr, o să trăiesc, o să lupt, o să dezamăgesc sau voi fi dezamăgită, dar nu cred că voi putea vreodată să renunţ la esenţa mea.
"E uşor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune..." - cred că nu am spus nimic, ori cel puţin nu am spus nimic nou şi s-ar putea să fi umplut acest spaţiu fără nici un rost, însă simt că am devenit mai apropiată acelor oameni care-mi scriu că se regăsesc în textele mele. Există un fel anume de comuniune spirituală şi un nivel de comunicare între anumiţi oameni, fără de care ne-am simţi singuri, izolaţi şi înstrăinaţi; eu sunt bucuroasă că existaţi, fiindcă, dacă nu voi, atunci cine va duce lumea mai departe?
