Să nu vă închipuiţi că voi începe o apologie care să prezinte tărâmul transilvan ca pe un domeniu de lapte şi miere, în care leul a dormit mereu alături de miel. Nici vorbă; acest frumos colţ de planetă şi-a avut momentele de restrişte, violenţă şi prigoană. Dar nu neapărat despre istorie vreau să vă vorbesc, ci despre o împrejurare care m-a frapat în ultimii 20 de ani.
Prin natura activităţilor mele, primesc vizita multor cetăţeni străini, mulţi dintre dintre ei din Franţa cea catolică. După ce admiră frumosul patrimoniu arhitectural al urbei de pe Someş, ei îmi adresează invariabil o întrebare: „Pentru ce atâtea turle de biserică? Cum se face că sunt atât de diferite?" Iar eu găsesc mai mereu o mare plăcere în a le explica că în Cluj-Napoca avem un asemenea mixtum de culte încât putem fi numiţi, pe bună dreptate, drept „rezervaţie" a cultelor europene. Mai mult chiar, Clujul se află la originea istorică a un cult răspândit azi în întreaga lume: unitarianismul.
O astfel de realitate, pe deplin derutantă în ochii unui francez catolic, este pe deplin normală în ochii mei. Am crescut în Gherla, orăşel cuibărit pe cursul Someşului Mic, în care coexistenţa tuturor cultelor transilvane majore părea să fie un titlu de glorie pentru întreaga comunitate. Dar nu numai culte; ci naţionalităţi diverse, persoane vii, prietenoase şi politicoase, vecini buni, concetăţeni responsabili. Români, maghiari, germani, evrei, ţigani - toţi îmi erau prieteni (unde mai sunteţi voi azi, Nelu, Tibi, Laci, Ocsi, Andranic, Ioszi...?), şi nici un abur al intoleranţei, violenţei, revendicării sau dispreţului nu umbrea seninătatea prieteniei noastre.
Într-un sat planetar din ce în ce mai strâmt, în care un desen publicat la Paris naşte furii morbide în Yemen, în care ura care mocneşte în Afganistan poate apăsa pe trăgaci oriunde în Europa, în care se transmit online decapitări macabre şi lumea află instant despre atentatul cu bombă al unei fetiţe de 10 ani care a târât 19 persoane în moarte după ea, acest idilic model transilvan mi se pare cu atât mai viu, mai important şi mai plin de adânci semnificaţii.
Cu atât mai mult că este un model viu! Este un model care dă rezultate, care generează o realitate în care se regăsesc bună parte din cele mai valoroase însuşiri ale sufletului omenesc. Desigur, unii pot avea anumite reţineri legate de interpretarea faptelor istorice, iar alţii pot avea unele revendicări legate de legitimitatea unor acţiuni ale cutărei sau cutărei naţii în şirul secolelor de convieţuire; dar mie mi se pare de netăgăduit că Transilvania poate oferi întregii umanităţi, nu numai Europei, un minunat exemplu de reuşită convieţuire interetnică şi interconfesională, în care valorile profunde ale umanităţii au izbândit cu fiecare încercare. Inclusiv în 16 noiembrie 2014.
Numai un astfel de model putea avea greutate istorică şi statura morală de a promova în fruntea statului român un dublu minoritar, atât etnic, cât şi confesional. Este un fapt fără predecent în istoria (totuşi, nu foarte îndelungată...) a democraţiei europene; este un exemplu care poate face să se ruşineze cei care au „inventat" libertatea sau fericirea. Într-o lume încă marcată de prigoană etnică sau religioasă, de sfâşieri dureroase şi sângeroase în numele unor legi strâmbe şi a unor credinţe inflexibile, Transilvania a reuşit să promoveze în spaţiul românesc şi european un model al toleranţei, al înţelegerii şi al respectului pentru valoarea umană generatoare de performanţă, mai presus de etnie sau credinţă.
Este timpul ca omenirea să înţeleagă că Transilvania este mult mai mult decât patria de adopţie a fictivului conte Dracula.
Mihai Şerban este om de afaceri şi scriitor. Este maestru de tai chi, o artă marţială chinezească, şi face consiliere sofiologică, un concept pe care l-a inventat.
