Moştenitorul Coroanei României: Nicholas de Roumanie

„Nu poţi asuma o tradiţie distrugându-i fundamentele”, îmi spunea un prieten german, Şef al unei familii suverane în Imperiul de la 1871 şi cap al unei dinastii domnitoare pentru aproape 800 de ani.

Formula, construită voit pentru a îmbina truism şi paradox, rezumă un curent care străbate câteva Case regale altădată domnitoare : lipsite de o autoritate regulatorie în domeniul succesiunii şi al titlurilor, ele cad victimă disputelor interne şi tentaţiei de a-şi reconfigura istoria sau prerogativele. Acceptarea publică face restul, aducând iluziile unei legitimităţi reînnoite prin „plebiscit de simpatii” acolo unde juriştii, constituţionaliştii sau instituţionaliştii au rezerve în a admite derogări de la norme ce nu ţin de interpretările vreunui Şef de familie, ci sunt apanajul unui sistem constituţional într-o monarhie, chiar dacă ea şi-a încetat exerciţiul. Franţa, Portugalia până mai ieri, Italia, Rusia, Georgia şi o serie de familii domnind cândva în spaţiul germanic au destinele punctate de asemenea fracturi. Lor li se alătură România, a cărei familie regală se află într-o poziţie cu complicaţii de succesiune aproape la fel de complexe ca şi cea imperială rusă.

Revigorând memoria Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, Centenarul din 2018 oferă cea mai bună ocazie de reconsiderare ; şi aceasta pentru că întrebării-cheie „cine este moştenitorul de drept al Coroanei române?” i s-a dat un răspuns confuz, pe etape, încă din anii 90, concretizat ceea ce poartă numele de Norme fundamentale ale Familiei regale a României (decembrie 2007). Nu voi insista pe prevederile acestui text cunoscut simpatizanţilor monarhişti, dar primit cu mari rezerve de constituţionaliştii şi istoricii care sesizează părţile vulnerabile criticii, tot atât de bine pe cât îi observă valoarea de fond. Modificarea impusă Normelor în august 2015 de către Custodele Coroanei (Margareta, prima fiică a Regelui Mihai I), cu aparentul acord al nonagenarului suveran şi supervizarea unui greu-definibil „Consiliu regal”, a vizat scoaterea din linia de succesiune a tânărului Nicholas de Roumanie, nepot direct al Regelui şi moştenitor iniţial conform aceloraşi Norme. Motivele eliminării au rămas controversate şi – contrar aşteptărilor de transparenţă – probabil prea suspecte pentru a fi avuabile.

La aproape 11 ani de la emiterea lor şi aproape trei de la „dezmoştenirea” lui Nicholas de Roumanie, a sosit timpul să aruncăm o privire la rece asupra acestor două momente din istoria familiei care a purtat Coroana de Oţel.

Ele nu sunt deloc ceea ce par.

Constituţia din 1923 şi reconfigurările de succesiune (2007, 2011)

Trebuie spus de la început că singura Lege care guvernează destinele, formatul şi prerogativele Casei Regale este ultima Constituţie regală în vigoare, cea din 1923, repusă în drepturi de Mihai I al României după 23 august 1944. Ea a fost valabilă până la lovitura de Stat din 30 decembrie 1947 şi rămâne singurul cadru legal de referinţă pentru fosta familie domnitoare. (Pretenţia unora de a-l vedea pe Mihai I ca monarh cu drepturi supra-constituţionale, pentru că acesta nu a jurat pe Constituţie în a doua domnie, este un argument de mare fantezie: a doua domnie, cu prerogativele şi obligaţiile aferente, venea în continuitatea primeia, din care fusese întrerupt de propriul tată ; monarhia din România era ineluctabil constituţională încă de la 1866 şi niciodată ea nu a funcţionat în alţi termeni ; iar o chestiune de nerespectare a procedurii nu conferă drepturi suplimentare unui monarh, ci constituie un risc de invalidare al celor deja avute. De altfel, Regele Mihai s-a considerat întotdeauna monarh constituţional, fără să îmbrăţişeze teza excentrică a omnipotenţei decizionale.)

Conform Constituţiei din 1923, în cazul lipsei de moştenitor de parte bărbătească, primii chemaţi la Tron erau consangvinii Hohenzollern din fosta ramura princiară de Sigmaringen, parte a Casei Regale de Prusia încă din 1850. Istoria a luat însă turnúri neaşteptate. În urma intrării României în război cu Germania în Primul război mondial, Împăratul Wilhelm II, Rege al Prusiei, îl exclude pe Ferdinand al României din familia Hohenzollern. A fost afişat simbolic doliul la castelul din Sigmaringen, iar Regelui român i s-au retras ordinele Casei, gradele, decorațiile și onorurile acordate în virtutea apartenenţei sale la familia germană. Dar în pofida rupturii din 1916 şi a deciziei din 1921 – când la Bucureşti se asumă numele dinastic „de România” –, Constituţia din 1923 continuă să menţină ca valabilă linia succesorală teutonă (cap. II, s. 1, art. 78). Cea din 1938 la fel. Se crea astfel o relaţie pe cât de unilaterală între cele două ramuri, pe atât de confuză.

În asemenea cazuri, doar un de facto are capacitatea să tranşeze sau să orienteze înţelegerea unui de jure incert. După 90 de ani, în mai 2011, Regele Mihai anunţa ruptura dinastică a familiei regale române de ramura princiară germană, şi abandonul titlurilor de această origine ; însă gestul survenea în condiţiile în care, din partea germană nu a existat vreun act de reincludere a Hohenzollernilor din România, indiferent de relaţiile personale dintre membrii celor două ramuri după Primul război mondial. Din 1916-21, Hohenzollernii noştri au domnit desprinşi juridic de rădăcinile lor, asemeni Windsorilor rupţi de Casa de Saxa-Coburg şi Gotha. Decizia din 2011 oficializa astfel (într-un reînnoit context de neînţelegeri personale) o stare de fapt veche ; atât doar că această incapacitate succesorală a prinţilor germani nu fusese consacrată de Constituţiile ulterioare rupturii.

În termeni reali, linia germană a Hohenzollernilor e puţin înclinată să formalizeze pretenţiile la tronul României, ţară puţin familiară şi cu un regim republican, cu atât mai mult cu cât Şeful actual al Casei – Principele Karl-Friedrich – nu are decât un singur fiu, pe care-l doreşte continuator al propriului patrimoniu şi nume. Faptul că niciunul din fraţii sau verii primari ai Principelui nu s-au manifestat în raport cu drepturile la Coroana României după decesul Regelui Mihai evidenţiază şi mai limpede distanţarea dintre cele două ramuri, pe considerente de altfel realiste. Succesiunea pe linia germană permisă de Constituţia din 1923 este caducă de facto.

În schimb, în pofida tuturor aparenţelor, modificarea succesiunii prin decizia din august 2015 nu este doar nulă, ci paralizează însăşi capacitatea Custodelui Coroanei de a mai putea reprezenta o familie regală, pentru că, prin ea, Custodele încetează a mai fi unul. Altfel spus, eliminându-l pe Nicholas de Roumanie din linia de succesiune, fiica vârstnică a Regelui Mihai pierde automat poziţia care i-a fost ei conferită prin Norme, şi orice pretenţii auxiliare emise pe baza acesteia.

Nicholas de Roumanie Medforth-Mills, succesor al Regelui Mihai

Cazul trebuie privit cu glacială obiectivitate, iar raţionamentele sunt următoarele :   

Normele fundamentale au fost construite în intenţia de a reglementa post-factum realităţi care fac parte din istoria familiei regale a României de după 1947, integrându-le într-un tot cu potenţial rol de Statut. (Normele nu au valoarea juridică a unui Statut de Casă Regală atât timp cât nu sunt validate explicit ca atare de către un Parlament într-o monarhie restabilită – şi nu de un altul; un Parlament republican nu poate lua decizii care privesc altă formă de guvernământ decât cea pe care o reprezintă legal.) Textul Normelor din 2007 dovedeşte că obligaţia unor căsătorii de rang egal sau nobiliar intră în discontinuitate (niciuna din fiicele Regelui Mihai nepracticând-o), la fel şi cea a căsătoriilor exclusiv străine (fiica vârstnică a Regelui încheind un mariaj românesc, permis de fostul suveran), alături de excluderea descendenţei pe linie feminină al cărui principiu este abandonat în favoarea unei opţiuni semi-salice cu preferinţă pentru primogenitura masculină. Ţinând cont de pierderea tronului şi de consecinţele implicite asupra Statutului Casei prin lipsa unei instituţii care să-l regularizeze după 1947, cele trei aspecte susmenţionate pot fi admise – cu eventuală clauză de excepţionalitate – ca generatoare de jurisprudenţă.

Înlocuirea vechiului Statut prin setul de Norme este de înţeles în sensul adaptării la contemporaneitate a celei de-a Doua Monarhii româneşti, cea a Hohenzollernilor dintre 1866-1947. Decizia este corectă. Însă NU poate fi admis ceea ce, în cadrul noilor prevederi, se îndepărtează de spiritul Constituţiei regale şi de intenţia cu care succesiunea a fost formulată în aceasta din urmă. Constructul hibrid al Normelor din 2007 face însă ca o parte din prevederi să fie admisibile, iar altele să fie discordante faţă de Legea fundamentală, alterând calitatea documentului.

Una din premisele Normelor este aceea că Monarhul român ar fi avut puteri depline şi suverane asupra condiţiei juridice a Familiei regale. Asumpţia este fundamental greşită. Articolul 91 al Constituţiei din 1923 statuează clar : „Regele nu are alte puteri decât acele date lui prin Constituţiune”; ele sunt clar definite în capitolul II al legii fundamentale, secţiunea I („Despre Rege”), art. 77-90, în special art. 88. Niciunul nu permite monarhului modificarea succesiunii la Tron. Regele Mihai era perfect conştient de limitările pe care trebuia să le respecte, declarându-se – în interviurile de la începutul anilor 90 – în incapacitate de a schimba motu proprio linia succesorală. Ergo, Coroana nu poate fi moştenită de niciuna din fiicele sale ; niciuna nu a avut şi nu poate dobândi dreptul de a prelua titlul regal. Din acest punct de vedere, prevederile succesorale din Normele fundamentale sunt invalidate de imperativul constituţional.

În schimb, spiritul Normelor (înainte de alterările ficţionale din 2015 şi după) este cel de a servi succesiunii Coroanei, asigurându-i perpetuarea până la şi prin cel mai apropiat moştenitor de sex masculin: o opţiune valabilă conform ultimei Constituţii. Regele prevedea revenirea la o linie de succesiune masculină, ataşată persoanei nepotului său direct, Nicholas de Roumanie, printr-o intermediere de tipul Regenţei. – Nu se poate vorbi sub nicio formă de o succesiune cu drepturi depline pe linie feminină şi de abandonul Legii salice în „virtutea legislaţiei europene”, aşa cum pretinde echipa de la Palatul Elisabeta, care-şi imaginează incoerent şi paradoxal că poate lega autoproclamatele „drepturi suverane” ale Regelui cu prevederile europene. – Ceea ce Normele au creat, cu voinţa lui Mihai I al României, nu este o poziţie de Prinţesă de Coroană, nici de Prinţesă-moştenitoare, ci un Custode, un păstrător al Coroanei, echivalent al rolului jucat de Regenţă ca intermediar al succesiunii. Este singura poziţie care se putea oferi primei fiice fără a încălca spiritul Constituţiei. Prevederea este compatibilă cu articolului 83 al vechii legi fundamentale („Regele, în viaţă fiind, poate numi o Regenţă”), indiferent de formatul în care această Regenţă s-ar desfăşura (fie cel prevăzut în 1923, fie cel nou, acreditat sub titlul de Custode). Regenţa – sau Custodele echivalent – nu poate avea competenţe care să le suplinească pe cele ale Monarhului (art. 85). Este exclusă orice capacitate de a altera succesiunea. Custodele, asemeni Regenţei, nu se poate substitui Monarhului şi nu poate asuma titluri ori drepturi rezervate exclusiv acestuia. Custodele, ca şi Regenţa, nu poate purta vreun titlu de majestate; aceasta este o funcţie, nu un rang în ierarhia titlurilor nobiliare. Contrariul se numeşte uzurpare, iar Palatul Elisabeta, prin modificările succesive aduse Normelor fundamentale după 2015, nu a ezitat să intre din plin sub această etichetă.

Intenţia Regelui – în mod natural atent la aspectele constituţionale – nu iese din spiritul legii fundamentale din 1923 ; interpretarea şi aplicarea Normelor de către Palatul Elisabeta o părăseşte însă cu largheţe, mergând până la a crea beneficii celor care nu sunt în drept. Deferenţa unui public impresionat de simbolistica regală sau oportunismul unor curteni nu înseamnă obţinerea stării de legalitate. Absolut deloc.

Se va afirma că actul de excluziune a lui Nicholas de Roumanie din august 2015 este semnat de Rege, iar aceasta ar constitui dovada incontestabilă a valorii sale juridice. Nu. Chiar dacă documentul are mari probleme de autenticitate, ceea ce contează este faptul că semnătura regală NU îi conferă validitate în acest caz specific: stabilind anterior o linie de succesiune mult mai concordantă cu prevederile Constituţiei, Mihai I – printr-o revocare – s-ar îndepăra tocmai de constituţionalitatea pe care dorea să o stabilească, denaturând principiul de la care pornise: cel al imposibilităţii de a transfera succesiunea pe linie feminină. Reluând faimoasa observaţie a lui Catargiu, „aiasta nu se poate”. Constituţia este mai presus de Rege – şi e mult mai presus de Regenţă sau de Custode. Regele s-a servit de instituţia temporară a Custodiei ca pivot în tranziţia succesiunii către un urmaş de sex bărbătesc, menţinând linia masculină şi vizând institutuirea nepotului Nicholas ca moştenitor. Regele nu consacra fiicei sale vârstnice vreun alt rol decât cel de intermediere. Aceasta este optica de soginte constituţională a Normelor din 2007.

Cu apetit pentru intrigi bizantine, echipa de la Palatul Elisabeta interpretează în uz propriu acest set de reguli, transformând Custodia în rang regal (!...). Adăugirile recente, favorabile primei fiice a Regelui, nu se bucură de nicio validitate. Dimpotrivă: cele cinci principese şi familiile lor sunt în realitate prizoniere ale unui Act care nu le este destinat în mod primordial, statutul lor depinzând esenţialmente de păstrarea nepotului în linia succesorală. Prin eliminarea lui Nicholas de Roumanie, Normele sunt golite de substanţă ; obiectivul lor nu avea cum să fie dotarea fiicei vârstnice a Regelui cu un statut succesoral egal cu cel al unui moştenitor masculin, Constituţia interzicând-o, ci restabilirea unei succesiuni masculine, a cărei justificare şi instrumentalizare am expus-o mai sus. După august 2015, pretenţiile Custodelui Coroanei de a fi la cârma unei familii regale sau de a purta apelativul Majestate ţin de pura imaginaţie. Custodele poate avea, în cel mai bun caz, un rol simbolic de Şef al familiei, dar fără capacitate succesorală proprie şi fără dreptul de a interveni în schimbarea liniei acesteia. Cea propusă ulterior excluderii moştenitorului de drept (prin fiicele Margareta şi Elena, apoi nepoata Karina) este lovită de nulitate : Coroana nu poate trece de trei ori (!) pe o filieră inadmisibilă.

Fireşte, publicul larg a fost atras de emfaza mediatică, de jocul de caractere şi de personaje, de afectarea şi preţiozitatea „Consiliului” – un văr al Regelui îmi vorbea amuzat de stilul pompos ale comunicatelor, redactate de (citez) „vreun lacheu snob” – sau de strategiile personale din a doua viaţă a Casei regale. S-a uitat de Coroană şi de fundamentul ei constituţional. Succesorii nu se schimbă cu lejeritatea cu care Palatul Elisabeta îşi afretează numele pentru furnizorii alimentari. Când pretinzi că vrei să contribui la sănătatea etică şi morală a Naţiunii – aşa cum o făcea actorul ieşean Radu Duda, vorbind în numele Instituţiei reprezentate de ilustrul său socru –, nu începi prin ne-constituţionalitate, îndepărtând cu ifose ceea ce nu îţi convine.

În concluzie, (1) departe a fi un set de prevederi care conferă puteri primei fiice a fostului Rege Mihai, Normele fundamentale din decembrie 2007 sunt un document care – în partea sa cea mai apropiată de Constituţia regală – vizează o succesiune pe linie masculină în persoana lui Nicholas de Roumanie Medforth-Mills, rezervând principeselor Margareta şi Elena un rol de intermediere, echivalent cu cel al unei Regenţe. Asumarea de către prima fiică a titulaturii regale şi a apelativului Majestate constituie o dezonorantă  uzurpare. (2) Instituit de Rege în 2007 cu titluri, rang şi statut aferent, Nicholas de Roumanie NU poate fi revocat din poziţia de moştenitor şi succesor, tentativele în acest sens intrând în conflict cu spiritul Constituţiei de la 1923, anulând drepturile Custodelui şi întreaga formulă de organizare actualmente asumată de fosta familie regală.

Nicholas de Roumanie se află pe o poziţie de unic succesor, cu o legitimitate fondată pe spiritul Constituţiei regale,  intermediată de Normele fundamentale din decembrie 2007 şi de acordul Regelui Mihai. Recuperarea acestei moşteniri istorice – încredinţată doar lui de către ultimul suveran al României – poate constitui frumosul cadou pe care tânărul Nicolae îl primeşte în An Centenar şi de fondare a propriei familii.

Istoria continuă.