Fără îndoială, oieritul este una dintre activitățile emblematice pentru România. De altfel, țara noastră este campioana incontestabilă a Europei în practicarea „tradițională" a activităților care asigură hrana populației (lucru pe care și ciobanii îl cunosc foarte bine, de vreme ce unul dintre sloganurile manifestației lor spunea „lăsați-ne să hrănim țara"). Din numărul total de exploatații agricole europene România deține aproape o treime, fiindcă agricultura este în bună parte de subzistență și se practică pe tot felul de peticuțe de teren. Situația aceasta nu este în întregime rea, fiindcă permite supraviețuirea unei agriculturi biologice, din care rezultă calități, arome, culori și consistențe care ne încântă și îi entuziasmează pe străinii care, acasă la ei, cumpără din hipermarketuri legume și fructe de butaforie, frumoase de pică și fade de mori.
Situația nu este atât de încântătoare atunci când vine vorba despre oierit. Una din amintirile pregnante cu care am rămas din contactele mele cu lumea satului este legată de momentul retragerii turmelor de pe pășuni. Prin tradiție, acesta era „prima zăpadă", temută de toată lumea, și care de obicei venea pe la sfârșitul lunii noiembrie, iar oile erau date în grija proprietarilor, care se ocupau de ele până la însâmbrarea de la sfârșitul lui aprilie sau începutul lui mai. În felul acesta, oieritul se supunea perfect ciclurilor naturale; lucru care nu se mai poate spune despre modul în care se practică oieritul în cea mai arhaică țară a Europei (nu, nu mă interesează care este situația la bulgari!)
Oieritul românesc s-a industrializat, făcându-și apariția turme de mari dimensiuni, care sunt adevărate uzine de producție de lactate și carne. Dincolo de orice invocare a unei „răzbunări" a vânătorilor, trebuie să înțelegem că în România oieritul s-a dezvoltat apocaliptic, în doar opt ani de la aderarea la Uniunea Europeană (fapt ce a adus inclusiv subvenții grase pentru proprietarii de oi) numărul oilor a crescut de peste două ori, iar oieritul a ajuns o afacere foarte rentabilă, în care oameni încuiați abuzează de patrimoniul comun al națiunii sub protecția colților rânjiți ai dulăilor de stână.
Profitând de încălzirea sensibilă a climei (luna noiembrie a acestui an a fost cu aproape un grad peste temperatura medie lunară a ultimului secol, și asta după șapte luni consecutive de recorduri de temperatură înaltă), oierii români ar dori să hălăduiască cu oile lor într-o transhumanță perpetuă, chiar dacă oile (și vacile, cu un drum, pentru ce să fie ele năpăstuite...?) ar roade până mai jos de rădăcină sărăcăcioasa iarbă a pășunilor. Trăim un adevărat paradox climatic: temperatura ambiantă este suficient de ridicată pentru a ține zăpada departe de câmpurile țării, făcând în același timp posibilă pășunarea. Și paradoxul acesta se transformă într-o adevărată crimă ecologică, care constă în exploatarea pășunilor atunci când producția de biomasă este nulă (în nemernicia lor, vânătorii au ochit în ciobani, pentru a-și proteja dreptul de a ucide în voie animale nevinovate, dar au nimerit un subiect cu mult mai grav- supraexploatarea terenurilor înierbate!).
Și crima ecologică nu se sfârșește cu devastarea pășunilor. Ea doar este amplificată de distrugerile pe care le provoacă haitele de câini lățoși, murdari și flămânzi pe care ciobanii necugetați și indolenți îi țin pe lângă stâne. Expedițiile de vânătoare ale acestor haite necruțătoare fac parte din însăși definiția lor, dar din definiția lor de instrumente neglijate și batjocorite. Câinii ciobănești nu omoară din simplă plăcere, precum pisicile (să mă ierte nenumărații care postează peste tot poze cu pisicuțe pufoase și drăgălașe), ei omoară doar ca să mănânce. Și, desigur, ca să apere cu cerbicie ceea ce ei își închipuie că trebuie apărat chiar cu prețul vieții. Dar tocmai asta este: ei nu mai au mare lucru de apărat! Suntem vestiți în întreaga Europă pentru numărul fiarelor mari aflate în libertate. Au trecut însă vremurile copilăriei mele, când haite de lupi hăuleau noaptea pe dealuri - aceleași dealuri pe care peste zi le luam noi, copiii, în posesie, pentru schi și săniuș... Iar hoții... să fim serioși! În ziua de azi se fură cu camionu', cu contu', cu internetu'... cine se mai coboară până acolo încât să fure de la un cioban...?
Dar câinele mare și fioros, care rupe tot, pare că face parte din însăși rețeta existențială a cetățeanului român. În expozițiile canine românești vezi extrem de puține exemplare din câinii de companie, câinii emblematici, prin atașament și disponibilitate, pentru spiritul contemporaneității. În schimb, de fiecare dată pare că s-a spart conducta cu câini ciobănești, de parcă haitele de lupi și bandele de tâlhari ar mișuna pe câmpurile și drumurile țării. Casa noastră este situată în Sopor, în relativă pustietate (fapt ce face posibilă existența, în intravilanul orașului de cinci stele, a două ciurde de vaci și a trei turme de oi, toate garnisite cu binecuvântata haită de câini ucigași), și mulți cunoscuți se miră: „Cum, nu aveți măcar un câine de pază?". Ei nu pot să creadă că, într-adevăr, nu este nevoie. Câteodată le răspund în glumă: „Las privilegiul ăsta pentru sperioșii proprietari de vile din centru". Loc în care nu poți face zece pași fără să te tulbure o fiară care stă să rupă gardul...
Tot experiența din Sopor (repet, cartier din orașul de cinci stele...) mi-a arătat cât rău pot face haitele de câini flămânzi și nestăpâniți, care primăvara înfulecă hulpave cuiburile sărmanelor viețuitoare ca ciocârliile, fazanii și iepurii. Câteodată am intervenit direct, punându-mi securitatea în pericol, pentru a salva un iepuraș sau niște pui de fazani... dar ce-i pasă de aceasta ciobanului de la coada oii? Ce-i pasă de aceasta ciobanului din vila citadină păzită inutil de câini fioroși? Într-o Europă în curs de modernizare, în care una din valorile de temelie este protejarea vieții, indiferent în ce formă se manifestă ea, ei continuă să trăiască cu mentalitatea ciobanului ancestral, anacronică spiță umană făurită în epopeicele, dar demult trecutele, lupte cu lupii și cu urșii.
