Pe aici nu se trece! Sau se trece?

Deşi cei mai mulţi sunt de religie musulmană, ei nu aleg să se îndrepte către statele arabe extrem de bogate, din Orient. Ruta balcanică este una dintre opţiuni. Şi, din această perspectivă, tsunami va lovi şi România. Ce facem?
 
Este bine că, pentru a răspunde acestei întrebări, a fost întrunit Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Iar acolo trebuie să se dea un răspuns clar la această întrebare cheie. Un răspuns care trebuie comunicat, de îndată, partenerilor noştri euroatlantici şi, în primul rând, cetăţenilor României. Nu ştiu ce vor hotărî mai marii acestui stat. În schimb ştiu ce ar trebui să hotărască, în măsură în care sunt, cu adevărat, bărbaţi politici. Şi patrioţi. Şi în măsură în care înţeleg să respecte legea fundamentală a României.
 
În Constituţia României, la articolul 3, alineatul 4, se precizează: "Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine". Acest articol al legii fundamentale nu poate fi, sub nicio formă, de către nimeni, încălcat. Nici măcar de către preşedintele României. Şi, cu atât mai puţin, el nu poate fi încălcat sub presiune externe. Cum ar fi, de pildă, presiunea exercitată de mai marii UE pentru ca România să devină unul dintre statele gazdă ale acestui exod de populaţie.
 
Dar dincolo de legea fundamentală, care trebuie respectată, dincolo de faptul că încălcarea ei va atrage, mai devreme sau mai târziu, nu numai consecinţe grave asupra siguranţei naţionale a României, ci şi pedepse extrem de grele pentru făptaşi - fie aceştia şi membrii actuali al CSAT - există şi un alt motiv care ar trebui să ne determine să fim fermi şi să refuzăm primirea refugiaţilor. Şi asta cu toată compasiunea pe care este firesc să o avem faţă de aceste populaţii de oameni care şi-au luat lumea în cap pentru că, în urmă „primăverii arabe", pe care nu ei au declanşat-o, viaţă a devenit imposibilă în ţările lor. Acest motiv rezidă în poziţie geostrategică a României.
 
Suntem unul dintre statele de frontieră UE. Şi NATO. Iar dincolo de graniţa noastră estică este, în plină desfăşurare, un război sângeros. Şi dincolo de acest război, planează, insistent, asupra României o ameninţare şi mai mare. Cea lansată, cât se poate de oficial şi insistent, de către mai marii Federaţiei Ruse. Am acceptat să devenim un stat santinelă. Am acceptăm să ne militarizăm. E adevărat, într-un mod nu foarte transparent. Acceptăm până şi un deficit de democraţie.

Toate, jertfe depuse pe altarul siguranţei naţionale şi siguranţei UE şi NATO. În plus, suntem unul dintre cele mai sărace state ale Europei. Cu un PIB, pe cap de locuitor, extrem de scăzut. Cu venituri ale cetăţenilor dintre cele mai mici. Din niciuna din perspectivele de mai sus, România nu-şi poate permite luxul şi nici nu-şi poate asumă riscul de a loca mii de familii de refugiaţi, între care, cu certitudine, Statul Islamic îşi va infiltra suficienţi terorişti, pentru a constitui un veritabil pericol la adresa siguranţei naţionale.
 
Prin urmare, conducătorii români au datoria să stea, nu în poziţie de drepţi, ci, cu adevărat drepţi în faţă reprezentanţilor altor state din Uniunea Europeană şi să refuze ferm încălcarea Constituţiei şi punerea în pericol a interesului naţional românesc.
 
Nu merg atât de departe încât să le sugerez să utilizeze mijloace de mâna forţe cu sunt cele puse în aplicare, deja, de Ungaria sau argumente precum cele lansate de oficialii statului ceh conform cărora, la situaţii extreme trebuie aplicate soluţii extreme.
 
Sper că, odată cu plecarea de la Cotroceni a lui Traian Băsescu, perioada iresponsabilităţilor majore, în plan politic, s-a încheiat. Spre că, nici măcar la nivel de tentativă, să nu se repete ceea ce Traian Băsescu a încercat în urmă cu un an. Când a acceptat ca 3.000-4.000 de terorişti iranieni să fie găzduiţi într-o tabăra de refugiaţi, care urmă să fie amenajată lângă Craiova. Cine erau aceştia?

La origine, în urmă cu zeci de ani, au existat câteva mii de familii de dizidenţi iranieni care, neacceptând Statul Islamic, s-au dus în tabăra inamicului, respectiv, în Irakul lui Saddam Hussein. Acolo li s-a amenajat, lângă graniţa cu Iranul, o uriaşă tabăra, în care au fost, nu numai adăpostiţi şi hrăniţi, ci şi instruiţi pentru acţiuni teroriste şi înarmaţi până în dinţi, fiind dotaţi inclusiv cu tancuri.
 
După căderea regimului Saddam Hussein, după ce Statele Unite au încercat, fără vreun rezultat, să aducă democraţia de tip occidental în Irak şi în perspectiva acordului cu Iranul, această a două generaţie de terorişti iranieni, care, între timp, a ajuns la un efectiv de 20.000 de persoane, devenea incomodă şi periculoasă. Că atare, s-a luat decizia să fie scoşi de acolo. Dar unde? Şi atunci, Statele Unite au încercat să identifice câţiva aliaţi capabili să-şi ia pe umeri o asemenea povara.

Iar Traian Băsescu a sărit primul în picioare, oferindu-se să înghită, în numele României, un hap otrăvit, care însemna ceva între 3.000-4.000 de terorişti. Oameni care nu ştiu să facă nimic altceva decât să ucidă. Pe ultima sută de metri, chit că va recunoaşte, chit că nu va recunoaşte acest lucru - pentru că a avut şi vreo doi funcţionari complici, probabil oameni ai SIE - Ministerul Român de Externe şi premierul Victor Ponta au reuşit să evite o asemenea capcană.
 
Am dat exemplul de mai sus pentru a mă face mai bine înţeles. Nu este de glumă. Omenirea pare că fierbe. Este posibil să urmeze un război regional sau global. Pur şi simplu, nu ne putem permite, în situaţia în care ne aflăm, să punem şi mai mult în pericol această ţară.
 
În altă ordine de idei, cred că, în loc să încerce să scape de presiune, distribuind aceste populaţii în statele periferice ale Uniunii Europene, deşi refugiaţii încearcă să ajungă în statele prospere, mai marii Uniunii Europene şi, în principal, reprezentanţii Germaniei şi Franţei ar trebui să recurgă la o cu totul şi cu totul altă soluţie decât primirea şi „raţionalizarea" exodului de populaţie. Şi anume dirijarea ei, fie şi forţată, în alte direcţii.

Cum ar fi, de pildă, statele arabe bogate. Ar trebui să ne apărăm continentul ca şi când are loc o invazie. Eu nu cred că cetăţenii Europei sunt vinovaţi pentru politicile mizerabile pe care mai marii lumii le-au desfăşurat în statele de origine ale refugiaţilor, până când s-a ajuns în situaţia că milioane de nenorociţi, de oameni disperaţi să încerce, cu orice risc, să-şi părăsească ţările de origine.