Pe filieră latino-franceză, cuvântul post are două sensuri, unul care defineşte o acţiune succesivă (post-mortem, post-scriptum), iar un alt sens defineşte în cele mai multe cazuri o unitate administrativă (post de poliţie, post de prim-ajutor, post de pază etc).
Acelaşi cuvânt din etimonul slav "postu" defineşte o atitudine umană manifestată în cadre tradiţionale, atitudine autoimpusă sau heteroimpusă. În felul în care este înţeles şi experimentat postul este departe de a fi o experienţă strict religioasă. Experienţa postului şi-a pierdut consistenţa spirituală profundă tocmai în interiorul fenomenului religios, prin ducerea acestui exerciţiu fundamental spiritual în desuitudine, abuz formalistic, folclorizare, cutumizare schiloadă şi ipocrizie.
S-a ajuns până într-acolo ca între postul spiritual religios şi cel de factură socială să nu se facă diferenţe nici la capitolul mijloace şi motivaţii şi cu atât mai puţin în privinţa ţintelor şi a efectelor . Pentru că am pomenit de postul social, aş vrea să menţionez câteva exemple, sper edificatoare:
• greva foamei - nu e altceva decât un post politic autoimpus, atitudine onestă atâta timp cât propune o ţintă rezonabilă cu caracter altruist, jerfelnic. Ca să fiu şi mai exemplificativ, amintesc atitudinea unei doamne profesoare care a recurs la această formă extremă de protest cu o motivaţie nobilă, ca la sfârşit să îşi găsească "liniştea" într-un fotoliu de parlamentar; se pare că pe la noi tipul acesta de protest are un specific aparte.
• regimul alimentar - este tot o formă de post, care porneşte de la date strict biologice şi nu are resorturi spirituale.
• dieta sportivă - e o formă de post care are ca obiectiv preponderent performanţa fizică, singurul efect spiritual stă în aceea că unii sportivi, mai ales cei din din estul european, îşi fac semnul crucii în momentele de împlinire atletică. Aici aş exemplifica manifestarea halucinantă a unui antrenor de la CFR Cluj care, într-un moment de graţie a echipei lui, şi-a făcut cruce în timp ce înjura gros.
• regimul penitenciar - o formă de post social heteroimpus, având ca scop însănătoşirea organismului social prin deparazitarea unor elemente maladizate. Din această perspectivă, România pare a fi intrat în ceea ce limbajul cutumei paraecleziastice numeste "post negru", care întăreste faptul că situaţia e „albastră",chiar dacă unele piţipoanece politice drapează excesiv în roz.
Plecând de la ultimul exemplu,aş face legătura şi cu valenţele spirituale ale postului profund motivat de resorturi interioare sufleteşti. Postl Mare, în care creştinii tocmai au intrat, se defineşte ca o perioadă de penitenţă, însă o penitenţă spirituală organizată cu instrumente proprii, strict necesară vieţii umane. Acest tip de penitenţă, care presupune o restricţionare ritmică a vieţii exterioare în favoarea celei interioare, definită prin gândire, simţire, reorientare, dialog sincer cu sinele şi Dumnezeul sinelui tău te poate scuti de neplăcuta penitenţă de tip Gherla. În urma experienţelor pastorale, mi-a fost dat să cunosc oameni admirabili, care au recurs la penitenţa divină intrând la confesional (spoveditor) cu condiţia asumată de vinovaţi şi ieşind de la judecata lui Dumnezeu iertaţi, nevinovaţi şi plini de pace. În schimb, cei care şi-au lăsat penitenţa în seama unor instituţii lumeşti precum DNA, DIICOT, Parchet etc. au intrat clamându-şi nevinovăţia şi mare parte dintre ei nu au mai ieşit.
Într-un efort rezumativ aş dori să invit pe cei care sunt interesaţi de post să nu-şi limiteze acestă sublimă experienţă sufletescă la una care ventilează doar reţete culinare, reducând totul la un elaborat program de furajare. O abordare echilibrată presupune un exerciţiu somatico-sufletesc sprijinit în cel puţin trei puncte de bază :
- renunţare - chiar şi la lucrurile legitime, dar nefolositoare şi uneori abuzive. Cum ar fi de exemplu ca în România creştină să se renunţe timp de 40 de zile la şpagă, sunt conştient că e o propunere pur utopică, dar totuşi aducerea şpăgii şi a parandărătului în limita „civilizată" de 10% ne-ar propulsa până la paştile cailor înaintea Germaniei; oricum suntem cu o oră, cu toate că după fusul lor orar au un avans de vreo 50 de ani, chiar şi în privinţa vieţii spirituale. Aici s-ar putea să-i supăr pe unii de-ai noştri mai duhovnicoşi, însă eu nu pot înţelege cum se poate împăca pretinsa elevare spirituală cu fenomene precum: corupţie generalizată, avort masiv, export de curve, terapii bahice, violat babe, drumuri desfundate, călătorii pe autostrăzi cu degetul pe hartă etc .
- ofertă - generozitatea e o coordonată fundamentală şi se leagă de precedenta propunere. Aici îmi vine în minte exemplul unei comunităţi creştine occidentale în care s-a propus renunţarea la una din mese, suma necesară hranei urmând a fi donată unor instituţii sociale: case de copii, de bătrâni şi spitale, iar în timpul alocat mesei, familiile să se adune în jurul mesei pentru o oră de comuniune şi lectură sacră, atingând astfel şi al treilea punct de sprijin numit îndeobşte rugăciune, demers ce solidifică echilibrul parcursului spiritual numit post.
- rugăciunea - subiectul este inepuizabil, iar ca demers personal, inevitabil. Orice făptură umană se roagă, chiar şi liber-cugetătorii cu atât mai mult „ocupaţii necugetători". Dacă nu vei îndrepta rugăciuni către Dumnezeul tău, o vei face nesmintit şi consistent către puzderia de funcţionari care îţi sufocă existenţa. În acest sens vă invit să ne amintim cum ne-au învăţat tovarăşele învăţătoare să formulăm o cerere, nu putea lipsi din conţinutul ei expresia „vă rog frumos să .....". La acest capitol aş propune un exerciţiu accesibil oricui, indiferent de condiţia lui spirituală, confesională sau socială: oferiţi-vă cât mai des posibil momente prelungite de „căzut pe gânduri ", demers fundamental evoluţiei umane, într-o lume unde toată lumea manipulează pe toată lumea. E frisonant spre exemplu să auzi tot mai multe reclame comerciale în care ni se spune textual să achiziţionăm repede fără "a sta pe gânduri". Cam orice ar putea face ceilalţi în locul nostru fără mari pagube, însă nimeni nu poate gândi curat şi cinstit în locul nostrum, iar asta (căzutul pe gânduri) mi se pare o formă accesibilă, cinstită şi utilă de rugăciune. Îndrăznesc să spun că viaţa spirituală a unei societăţi nu e perimată de prezenţa liber-cugetătorilor, ci de popularea ei în toate segmentele, inclusiv cel religios de "ocupaţii- necugetători".
În nici un chip, postul nu poate fi redus la a mânca verdeţuri, a dormi pe blană de arici şi a privi insistent la musca strivită pe perete. În mod esenţial, postirea este o retragere calmă în adâncul propriei firi, pentru a te întoarce spre ceilalţi cu generozitate, echilibru, buna măsură, iertare, iubire şi deplină pace.
