Prezumția de nevinovăție și autoritatea lucrului judecat

După care, există autoritatea de lucru judecat, persoana condamnată fiind prezumată drept vinovată de faptele care i-au fost imputate. Dacă una nu funcționează, nu funcționează nici cealaltă. Atrag atenția celor responsabili că, în România, acest raport, firesc în orice stat în care există o justiţie fermă și, în același timp, cu un respect la fel de ferm față de drepturile omului, este dat peste cap de persoane iresponsabile de la nivelul serviciilor secrete, de la nivelul puterii politice și judecătorești, dar și din rândul celor care reprezintă societatea civilă și presă. Și iată cum!

Când spui despre o anumită persoană că trebuie să meargă în fața procurorilor pentru a-și demonstra nevinovăția, înseamnă că nu dai nici cât o ceapă degerată pe principiul prezumției de nevinovăţie. Dimpotrivă. Nu trebuie să te duci în fața procurorilor. În mod normal, procurorii trebuie să-și facă anchetele pe teren și, doar în situații cu totul și cu totul excepționale, într-un stat democratic, ei pot chema un cetățean la Parchet, printr-o invitație telefonică sau trimisă în scris, iar dacă persoană respectivă refuză să se conformeze, pot chiar utiliza un mandat de aducere. Dar față în față cu procurorul, nicio persoană, din niciun stat democratic, nu are obligația să-și demonstreze nevinovăția.

Procurorul trebuie să fie cel care trebuie să facă dovadă că s-ar fi săvârșit o infracțiune, iar persoana în cauză, dacă dorește, se apără. Și dacă nu, nu. Mai mult decât atât, procurorul are obligația, expres prevăzută de lege, ca, în paralel cu identificarea și consemnarea probelor de vinovăție, să descopere și să reţină și probele care atestă nevinovăția persoanei respective. Mai târziu, în faţa judecătorului, care doar el reprezintă justiția, situația se repetă.

Acolo, procurorul își prezintă probele împotriva unei persoane, dar are obligația să prezintă și acele probe care ar putea identifica nevinovăția persoanei respective, în timp ce avocații au datoria să susțină nevinovăția persoanei sau diminuarea vinovăției acesteia și atâta tot. Judecătorul trebuie să aprecieze, cu bună-credință și cu un interes real pentru aflarea adevărului, atât probele prezentate de procurori, cât și argumentele sau eventualele probe, în sens contrar, prezentate de apărători.

Dacă cele de mai sus sunt respectate întocmai, atunci se cheamă că întreg angrenajul justiției, în sensul larg al cuvântului, a respectat prezumția de nevinovăție și este de presupus că, dacă procurorii nu dau date din dosar și nu încearcă să influențeze opinia publică, în mod direct sau indirect, tot se respectă prezumția de nevinovăție.

În momentul în care persoana este condamnată, dacă a fost respectată prezumția de nevinovăție, atunci societatea are datoria să dovedească respect față de puterea lucrului judecat. Și numai după ce se demonstrează că s-a produs o eroare judiciară, din neglijență, din incompetenţă sau, în cazuri rarisime, cu rea intenție, această putere a lucrului judecat poată să cadă, persoana condamnată pe nedrept poate fi repusă în depline drepturi, iar cei vinovați de eroarea judiciară trebuie, la rândul lor, pedepsiți.

Nu se poate una fără alta. Astăzi, opinia publică începe să-și piardă încrederea în puterea lucrului judecat, ceea ce este extrem de periculos, pe termen mediu și lung, pentru puterea statului, numită justiție, care, la fel cum poate urca în sondaje, se poate și prăbuși. Să începem, deci, vorba lui Klaus Iohannis, pas cu pas, prin respectarea prezumției de nevinovăție. Pentru că altfel, deciziile judecătorești nu se vor mai bucura mult timp de respect.