Răspunsul lui Kundera, într-o zi de 1 Decembrie

O carte la care "lucrez" încă de când a început să mi se ia vălul existenţial de pe ochii minţii şi am început să simt cum se mişcă lumea, cum trăiesc oamenii şi care este relaţia de cauzalitate sau interdependenţă între acestea. Îmi spuneam că ar "trebui" să fac acest lucru, deoarece, zilele acestea, unul dintre cititorii textelor mele - să ne-nţelegem, consider că această sintagmă are o greutate prea mare în ceea ce mă priveşte, însă aşa am simţit să numesc acea persoană care-mi citeşte, apreciază şi savurează textele, fără ştirea mea, însă care a avut curajul să iasă din anonimat şi să-mi spună aceste lucruri, venind ca o confimare a tot ce ştiam sau intuiam. Fără să ştie, m-a impulsionat să trec peste una dintre barierele psihologice, peste care, de cele mai multe ori, ne este greu să trecem.

Mă refer la frica de a te expune inutil şi a constata că nu eşti înţeles, frica de a-ţi oferi gândurile şi trăirile personale unui public pe care nu-l cunoşti, unor străini sau, din câte am observat, inclusiv unor oameni frustraţi care se lasă măcinaţi de răutăţile benigne ale nimicniciei umane; sau, în ultimă instanţă, unor oameni cumpătaţi, educaţi, dar care sunt mult prea ancoraţi în realitatea mundană - neîmblânzită, ce-i drept - care le reîmprospătează zilnic vânătăile rezultate în urma şuturilor oferite cu generozitate exact acolo unde doare mai mult. Şi-atunci, deşi cunoşteam răspunsul, mă întrebam dacă are cineva într-adevăr nevoie de nişte texte ca acestea, când viaţa nu-ţi oferă timpul sau prilejul necesar să te rupi măcar pentru câteva minute de rutina şi problemele zilnice, printre accidentele sau arestările mediatizate, pentru a reflecta asupra ta, pentru a-ţi pune întrebări şi a-ţi găsi sau formula răspunsurile.

Sigur, putem blama viaţa aceasta "nenorocită şi cruntă" - cum ar spune adolescenţii emo, pesimiştii sau toţi cei care poartă o doză de nihilism latent în ei -, care te pune să alergi în fiecare zi pentru nişte fleacuri, dar te consolezi aplicând una din reţetele extrase din "tratatele" de gândire pozitivă, care-au împânzit rafturile librăriilor, considerând că e un antrenament pentru maratonul final, la care ai putea lua marele trofeu. Scheletul din dulapul fiecărui om sau ceea ce adunăm sub preş zi de zi e, în cele din urmă, lipsa curajului de a ne înfrunta propria persoană şi propriile adevăruri, căci e mult mai comod să-ţi desenezi un personaj pe care să-l iei drept Eu-l de fiecare zi, una sau multiple personalităţi şi să eviţi, atâta timp cât poţi, adevărurile vieţii, nu?!

Am fost conştientă din momentul în care am scris primul text că nu va fi uşor întotdeauna sau că nu va fi uşor niciodată, dar mi-am asumat consecinţele de a merge pe-un astfel de drum. Cunosc multe persoane deosebite, inteligente, cu mult spirit, cu acea strălucire care promite imens, dar foarte puţini au sau au avut curajul să-şi facă o biopsie publică, fără o anesteziere prealabilă. Şi asta se reflectă în primul rând în felul în care relaţionează cu cele mai apropiate persoane. E un lucru cât se poate de normal şi sănătos, însă, în ceea ce mă priveşte, am ajuns să înţeleg că am multe de spus, şi mai multe de gândit, de creat şi de realizat, încât a rupe tăcerea mi se pare cel mai natural lucru cu putinţă.

Spuneam mai sus că "am început să simt" şi nu "să cunosc" lumea, deoarece nu puteam cunoaşte toate subtilităţile şi variaţiunile acesteia, în deplinătatea uimitoare a tot ce poate oferi Marea Grădină a Domnului. Nici acum nu pot spune că o cunosc, nici nu aş avea cum: biologic este imposibil, deoarece mai am de trecut prin câteva etape ale ciclului meu vital. Problema, în fapt, e alta: ce putem numi ciclu vital? Cum este desemnat ciclul vital al oricărui organism viu? Dar al unui om? Sigur, mulţi ar spune că totul este clar şi mult mai simplu decât ne-am dori să credem, doar minţile prea citite încep să complice totul şi poate-ar fi bine să mai arunce dracului cărţile şi să nu-şi încarce inutil cutiuţa de la etaj.

Eşti adus pe lume într-un moment X pe axa temporală a universului tău ?-dimensional. Într-un anume punct, să-l numim, de exemplu, X', începi să percepi lumea şi oamenii în toată complexitatea lor - n-avem nici o şansă să scăpăm de mizeria umană, din păcate -, ajungi, mai apoi, în punctul X", în care trebuie să ai la activ o serie de realizări în dreptul cărora să poţi bifa şi tu ceva. Ai absolvit una sau mai multe facultăţi, ai sau ai avut o serie de job-uri şi experienţe de muncă trecute în CV, cumperi o maşină şi-o casă, îţi faci o familie etc. Dar, oare, în astfel de puncte axiale ar trebui să ne împărţim ciclul vital? Fiecare e liber să facă propriile alegeri în al său ciclu vital, însă unde este adevărata viaţă? "Viaţa e în altă parte", a spus Kundera, dar unde anume?

În ciclul meu vital, astăzi este 1 Decembrie 2011 şi peste tot aud sau citesc mesaje de un patriotism lacrimogen. Departe de mine intenţia de a vorbi despre acest subiect, dar constat că mă-nconjoară o teatralitate crasă. E bine că se păstrează tradiţiile, însă care este procentajul celor care simt ceea ce vociferează? E ceea ce trebuie făcut în ciclul lor vital sau e ceea ce aleg să facă în propria lor viaţă? Personal, mă bucur că există oameni cum este Sabin - da, acesta este numele cititorului meu despre care vorbeam mai sus - dar cel mai mult mă bucur că pot utiliza, alături de numele său, un pronume personal posesiv.