Retorica NATO și UE versus România

Politica struțului, adoptată de cetățenii României, poate fi rezultatul unui instinct de conservare. Dar poate fi și un semn de frică. O reacţie perversă la amenințările din flancul estic. Sunt cele două explicații, posibile preocupării excesive ale societății civile, vis-a-vis de provocările interne și ale opacității neobișnuite, în raport cu provocările repetate, insistente, escaladate ale Moscovei?

 

Dar nici instinctul de conservare și nici frica nu țin loc, nici de explicații, și, cu atât mai puțin, de reacții. Explicațiile vis-a-vis de retorica Moscovei, pe de o parte, și de retorica NATO și UE, pe de altă parte, trebuie date de oficialii acestor instituții, dar și de oficialii de la București. Cât privește reacțiile, acestea ar trebui să fie apanajul tuturor. Și, când spun tuturor, mă refer, în primul rând, la populație.

În esență, Kremlinul a anulat, dintr-un condei, un acord internațional extrem de important. Și, fără a intra în detalii, putem spune că anulându-l își motivează o proiectată agresiune împotriva României. O agresiune armată. Pe care o enunță, din ce în ce mai insistent, prin intermediul unor oficiali, până la cel mai înalt nivel. Rachetele defensive, a decis, de curând, Moscova, vor fi numărate drept rachete ofensive.

Firește, în ceea ce priveşte statele NATO. În consecință, rachetele care urmează să fie instalate, în curând, la Deveselu și al căror rol, cel puțin oficial, este acela de a intercepta și doborî rachete ofensive ale altor state, sunt socotite, peste noapte, de către oficialii de la Kremlin, drept arme ofensive, instalate pe teritoriul Românie și care pot face obiectul unei prime lovituri nucleare.

Aceasta este esența unui litigiu de tip exploziv. Desigur, sub bomboana de pe colivă sunt plasate, pe de o parte, interesele Moscovei de a securiza „vecinătatea imediată", deci de a-și menține un cordon de siguranță militară, conform propriei doctrine, şi, pe de altă parte, interesele Alianței Euro-Atlantice, de a se extinde spre est, integrând Ucraina în UE și, în perspectivă, în NATO. Dacă la capătul acestui proces, acest stat ucrainean, destul de artificial, așa cum este el astăzi desenat pe hartă, va fi dezmembrat, desigur, fiecare parte este interesată să participe la masa bucatelor. Totul depinde de cursul evenimentelor, atât în ceea ce privește situația geopolitică regională, dar și din perspectiva repoziționării strategice la nivel global.

Cât de slabă este, până la urmă, economia Federației Ruse, în raport cu Alianța Nord-Atlantică? Cât de redutabilă este, până la urmă, în întreaga ei complexitate, forța militară a Moscovei, în raport cu forța militară a aliaților? În raport cu aceste două întrebări fundamentale, să recunoaștem cinstit că România, din perspectiva înaltei politici făcută de cele mai importante cabinete ale lumii, aproape nu contează.

Sau, altfel spus, nu contam decât în măsură în care ne arătăm mușchii. Dar pentru a ne arata mușchii trebuie, în prealabil, să facem un inventar. Și să vedem ce avem și ce nu avem de pus în joc în această bătălie. Până atunci, însă, este limpede că primul lucru pe care trebuie să îl avem este o perspectivă lucidă, bine conștientizată, a confruntării la care asistăm și participăm, la estul granițe României. Avem această dimensiune? Răspunsul este nu. Nici la nivelul conducerii politice și administrative a statului și, cu atât mai puțin, la nivelul populației.

Pentru a deveni conștienți de ceea ce se întâmplă, ar trebuie, mai întâi, să descifrăm retorica UE și NATO, în raport cu amenințările repetate ale Moscovei la adresa Bucureștiului. În Tratatul NATO scrie, negru pe alb, că dacă un stat este atacat, atunci toate statele NATO declară război agresorului. Numai că răspunsurile la provocările teoretice, dar insistente, lansate de oficialii de la Moscova, suna altfel. Spre deosebire de Tratatul NATO, răspunsurile sunt periculos de ambigue. În esență, ele se circumscriu ideii că, dacă va avea loc o asemenea agresiune, statele NATO urmează să decidă ce vor face.

Cum adică? Simplu. Moscova consideră că rachetele de la Deveselu sunt ofensive. În consecință, în momentul în care se simte amenințată, și asta se poate întâmpla oricând, face ceea ce a promis. Respectiv, organizează un atac nuclear preventiv asupra teritoriului românesc. În paranteză fie spus, dacă ne uităm pe harta economică a României vom constata că, exceptând Craiova, care nu dispune de una dintre primele industrii ale României, în jurul bazei de la Deveselu nu există obiective importante. Deci, s-a luat în calcul un asemenea scenariu. De către alții.

Și dacă va avea loc un asemenea atac, cu arme convenționale sau nucleare, conform avertismentelor Moscovei, atunci, în loc să fie imediat pus în aplicare Tratatul NATO, prin declanșarea ripostei colective, ce fac partenerii noștri euroatlantici? Conform declarației lor, se mai gândesc.

Dacă aceasta este realitatea pragmatică, cinică, nemiloasă și, în orice caz, necosmetizată, atunci este obligatoriu ca românii să aibă și ei un scenariu propriu. Desigur, în acord, și nu în dezacord, cu angajamentele noastre externe. Numai că, un asemenea scenariu trebuie cunoscut, împărtășit și susținut de populaţie.

Prin urmare, pentru început, o dezbatere națională, dar și începutul unui proces de conștientizare a istoriei prezentului pot fi declanșate prin „strategia de apărare naţională", pe care o definitivează, acum, instituția prezidențială. Sau poate, și mai bine, va fi o „strategie de securitate naţională".