Într-o sală în care vorbeşte o persoană cu dizabilităţi, brusc aerul pare să se aglomereze, iar frunţile se umplu instantaneu de broboane de sudoare. Celor mai mulți dintre interlocutori le trece prin cap o gamă largă de reacţii posibile, mai puţin cea de ascultare activă, firească. Un amestec de teamă și băgare de seamă să nu fie acuzat de discriminare, laolaltă cu reticența de a nu părea ridicol discriminând pozitiv și riscând să-l victimizeze suplimentar pe co-vorbitor. Brusc, îşi forțează o mină preocupată, nu foarte încruntată, cu colţurile gurii uşor ridicate, nu prea mult, să nu pară distrat, ci doar disponibil la dialog.
Se imaginează pe sine în scaun cu rotile, dar e un gând repede reprimat, care face loc unei compasiuni sincere pentru cel din faţă. Apoi, îşi aduce aminte de domnişoara atrăgătoare și exagerat de expansivă care a ţinut training-ul acela de comunicare non-verbală, altfel teribil de plicticos, şi de interpretările pe care le-au adus americanii diferitelor posturi ale torsului şi mâinilor. „Ai grijă cum ţii mâinile, trebuie să fii deschis comunicării, nu le ţine încrucişate la piept, nici nu te juca cu ele sau cu pixul de pe masă!" La un moment dat, tot analizându-şi postura şi uitătura, interlocutorul constată că nu a auzit mare lucru din cele ce i se vorbiseră și dă glas, de cele mai multe ori, unor platitudini fără sens.
Dl. Sz. vorbeşte calm şi cu o voce caldă. I se adresează direct d-lui. primar Boc şi îi aduce aminte că nu este prima dată când îi atrage atenţia asupra unor deficienţe ale Primăriei în raportul cu persoanele cu dizabilităţi. Chiar cu câteva minute mai devreme, când încerca să ajungă în Sala de Sticlă, s-a lovit de ele: instalaţia de la intrarea din str. Petru Maior nu funcţiona. Doi poliţişti locali care se aflau în zonă, alături de portar, l-au ajutat să intre luându-l pe sus, pe scări. În faţa Sălii de Sticlă, a fost din nou nevoie de acelaşi tip de ajutor, pentru că accesul nu este accesibilizat pentru persoanele cu dizabilităţi. Prezent în sală, şeful de la Poliţia Locală a infirmat ferm varianta că rampa ar fi indisponibilă, dar a fost trimis pe loc de către dl. Boc să investigheze situaţia. După alte câteva minute, se întoarce victorios: totul e OK, instalaţia funcţionează strună, nu înţeleg care o fi fost problema.
Dl. Boc este derutat. Încearcă să nu comită vreo gafă, dar nu-i prea iese: „Vă rog să verificaţi bine, domnul pare rezonabil...", se bâlbâie puţin, dl. Sz. se înroşeşte la faţă după ce tocmai se sugerase că ar fi mincinos, audienţei i se face ruşine de situaţia ingrată a protagoniştilor, precum spectatorilor dintr-o sală de teatru la o gherlă în lanţ, care, după ce-a fost declanşată, pare că nu mai este cu putinţă de a o stăvili. Omul de la Poliţia Locală se întoarce la rampă, iar dl. Sz. revine la problemele pe care dorea să le ridice spre discuţie...
Interesant este că, într-un studiu din 2013 realizat de Institutul pentru Politici Publice pentru Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Primăria Cluj-Napoca este dată drept exemplu de accesibilitate având cel mai mare număr de rampe de acces dintre toate primăriile din reşedinţele de judeţ luate în analiză: 7. Între timp, clădirea a intrat în renovare şi intrarea dinspre Moţilor a fost închisă, iar dintre celelalte doar persoanele care au nevoie de ele ştiu câte şi cum funcţionează cu adevărat. Cât despre accesul înspre Sala de Sticlă, cu siguranţă nu fusese luat în calcul pentru accesibilizare.
Cel puţin în privinţa accesibilităţii mediului public, legislaţia românească este cuprinzătoare, începând cu legea 448 din 2006, modificată în mai multe rânduri, în care un capitol separat este dedicat tocmai acestui aspect. „Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap."
Un articol mai jos, vedem un text la care făcea referire şi dl. Sz.: „În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toţi operatorii de taxi au obligaţia să asigure cel puţin o maşina adaptată transportului persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant." Dl. Boc este invitat să constate că, deşi legea a intrat în vigoare acum 10 ani, prevederea este în continuare ignorată de toate firmele de taxi din oraş şi că instituţia care le-a autorizat, adică Primăria, ar trebui să le aducă aminte că trebuie să respecte legea. Răspunsul d-lui. Boc a fost cum nu se putea mai previzibil: se va analiza, dl. Cutare va fi însărcinat să verifice, se vor lua măsuri, mulţumim!
Mi-am adus aminte de o campanie a unei organizaţii tare simpatice prin nume şi identitate, Beard Brothers (cu varianta feminină The Sisterhood), în colaborare cu Breasla Barmanilor, care au amplasat în toamnă urne mobile prin baruri şi cafenele din oraş ca să strângă bani pentru cumpărarea unei maşini care să fie transformată în taxi comunitar gratuit, dedicat persoanelor cu dizabilităţi şi nevoi speciale. După ce vor avea banii să cumpere maşina, „bărboşii" au de gând să convingă companii locale să doneze sumele necesare combustibililor şi plăţii şoferului.
Între timp, se întoarce întâiul poliţist local, cu acelaşi verdict: funcţionează! Stânjeneala continuă, lumea îşi ia faţa în palme, să ascundă roşeala, dl. Boc mai bâiguie ceva, dl. Sz. se săturase deja să-şi exprime revolta, dezbaterea urma să continue.
Părăsesc sala cu alte treburi. La ieşire, trei poliţişti locali discutau destul de aprins. Unul dintre ei către altul care îi părea şef direct: „Io de unde să ştiu pă ce buton să apăs? Că nu mi-o zis nime..."
Miercuri, Mircea Bravo (dacă nu ştiţi cine e, înseamnă că nu aveţi cont de Facebook), tânără celebritate locală care se ţine de şotii pe stradă şi postează filmuleţele pe net, considerate de unii simpatice, de alţii frivole, publică un post în care îl vedem întâmpinându-i pe şoferii care folosesc locurile de parcare destinate persoanelor cu dizabilităţi, deşi viaţa a fost mult mai norocoasă cu ei. Are la el un scaun cu rotile şi se declară disponibil să-i ajute, mimând ironic preocuparea pentru starea lor de sănătate şi capacitatea lor locomotorie.
Desigur, niciunul nu păţise nimic, erau doar grăbiţi, ignoranţi, anxioşi că nu reuşesc să ajungă să-şi recupereze la timp copiii de la şcoală, rușinați că fuseseră prinși cu fofârlica sau, pur şi simplu, strălucitor de nesimţiţi, altfel oameni aparent respectabili și de succes. La finalul filmulețului, taman când o duduie nesimțită însoțită de fiica ei îi spunea lui Mircea Bravo că n-are niciun gând să-și mute mașina și că i se rupe de situație, tocmai trece o mașină de Poliție, îndrituită să-i aplice o amendă de la 200 la 1.000 de lei, cu ridicarea mașinii de pe locul de parcare respectiv, potrivit legii. Filmarea devine virală, este preluată şi în presa online, văzută de mai bine de 2 milioane și jumătate de ori, are 60.000 de distribuiri şi tot pe-atâtea like-uri, utilizatorii Facebook vorbesc despre nenumărate situaţii similare, „Mircea Bravo" este rebotezat „Bravo, Mircea!" etc...
La final, dl. Sz. a așteptat să se împrăștie lumea, iar apoi a plecat și el, purtat pe brațe de doi polițiști locali cu privirea plecată, cărora le-a mulțumit la despărțire.
