În vremurile cruntei bătălii ideologice între „lagărul mondial al socialismului" și „lagărul mondial al capitalismului", mass-media comunistă numea țările occidentale „societate de consum". Când era nevoie să se adauge discursului politic o notă de sarcasm peiorativ, aceleași țări erau numite, în bloc, „societatea risipei". Risipa era incriminată, dar numai pentru a încerca să reducă din meritele unei societăți care reușise o creștere impresionantă a puterii de consum a cetățenilor săi.
Această putere de consum a fost flacăra strălucitoare spre care s-au repezit toți fluturașii scăpați din plasa mohorâtă a „lagărului mondial al socialismului". Uitate au fost planificarea, grija pentru chivernisirea banului public, preocupările pentru optimizarea consumului - toate au fost măturate de tsunamiul triumfător al posibilității și dreptului constituțional de a-ți crește volumul consumului până la cea mai înaltă limită pe care spiritul tău înfierbântat o poate imagina.
Acest tsunami a învăluit complet planeta. Chiar și națiunile în care puterea politică pare să fie în mâna unor partide comuniste (China și Vietnam, de pildă) par să aibă un singur principiu călăuzitor: „Consum mai mult, cu orice preț". Și le reușește! După ce, timp de secole, populațiile din aceste state au trăit într-o sărăcie aproape lucie, astăzi ele reprezintă o masă de indivizi umani de aproape 1,5 miliarde (o cincime din populația planetei!) care au o putere de consum apropiată de cea a românului de rând.
Ce să mai vorbim despre India, care reprezintă singură aproape la fel de mulți locuitori, și are deja o putere de consum la fel de mare?! Ce te faci cu grupul de țări „Următoarele 11" („Next 11"), care însumează și ele aproape un miliard și jumătate de locuitori și au trecut în timpul unei singure generații de la sărăcie la o putere ridicată de consum?
Poate veți spune: ce e rău în asta? Lasă-i să consume, măi frate, e dreptul lor, oamenii trebuie să trăiască bine (cu urări de genul acesta se pot chiar câștiga alegeri...). Dar acest trăit bine înseamnă un singur lucru: nevoile au rămas locale, în timp ce soluțiile de rezolvare au devenit globale. Între anii 2000 și 2015, în ciuda scăderii pe care criza mondială a impus-o între 2008 și 2011, volumul comerțului internațional cu mărfuri s-a dublat.
Aceasta înseamnă nu numai o creștere a presiunii pe care omul o exercită asupra mediului pentru a produce, dar și o presiune colosală pentru a transporta bunurile de consum până la ușa fericitului consumator. Atâta cheltuială, din resursele limitate ale planetei, pentru a produce legume și fructe, de pildă, pentru ca ele să îngrașe gropile de gunoi ale „lumii civilizate"! Cel puțin jumătate din ceea ce este produs în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei se pierde chiar la fața locului, în timpul transportului și a depozitării sau în pubelele fericiților consumatori.
Dublă crimă ecologică: mai întâi, resursele smulse mediului natural pentru a pune la cale o producție fragilă prin însăși definiția sa (sute de mii de kilometri pătrați de junglă au fost sacrificați pentru plantații de arbori de cauciuc sau palmieri pentru ulei). Pe urmă, un impact fără rost asupra mediului: calculele arată că activitatea omenească asociată cu vegetalele care ajung la gunoi contribuie cu 14% la fenomenul de încălzire globală!
Omenirea ar trebui să se trezească odată și să înțeleagă acest adevăr simplu: totul vine din natură, totul se întoarce în natură. Dar omenirii nu-i pasă de adevăr, vezi să nu! (Winston Churchill: „Din când în când, oamenii de împiedică de adevăr. Dar în majoritatea situațiilor se ridică și-și continuă drumul"). S-ar putea crede că, la nivelurile înalte ale deciziei politice, omenirea a înțeles ceva: în 22 aprilie este programată la ONU deschiderea sesiunii de un an de semnare a angajamentelor rezultate din COP21, prin care statele membre se angajează să ia măsuri pentru limitarea creșterii mondiale a temperaturii atmosferei.
Ce va urma? Greu de spus, atâta vreme cât, în România, ministrul Mediului, apelor și pădurilor rostește cu o frumoasă limbă politică de lemn: „Mantra mea (...) este că mediul trebuie să fie privit ca o oportunitate de dezvoltare, ca resursă de creștere economică, nu ca o barieră, așa cum s-a întâmplat de ani încoace." Îi săreau așchiile din limbă, ca din milioanele de copaci tăiați doar în pădurile patriei pentru a satisface poftele de consum ale unei populații care vrea „o țară ca afară".
Ne așteaptă zile foarte grele, cu dezastre climatice, cu penurie severă, cu creșterea catastrofică a nivelului oceanelor, cu deșertificare și foamete, cu exoduri de populație, dacă vom continua să vedem mediul, ca până acum în întreaga istorie a umanității, drept „o resursă de creștere economică". Să fim înțeleși: pledoaria mea nu este numai pentru planetă. Pledoaria mea este cu osebire pentru umanitate, întreaga umanitate, acest cancer vioi și pofticios care este pe punctul de a-și epuiza, chiar distruge, leagănul planetar.
Peste doar 15 ani, omenirea va constata că mai are nevoie de încă o planetă pentru a-și satisface poftele... planetă pe care nu are de unde să o ia. Și nici nu se poate muta pe o planetă la fel de bogată, la fel de confortabilă, pe care s-o jefuiască cu același entuziasm. Deci, omenirea și planeta sa titulară sunt legate, atât de strâns legate încât fiecare agresiune la adresa planetei este o agresiune pe care omul o împlinește, de fapt, împotriva lui însuși! Omul este capabil să-și imagineze o zeitate supremă, fără a fi capabil să înțeleagă că natura pe care o batjocorește este acea divinitate...
Pentru multe mii de ani de acum încolo, omenirea este „condamnată" să-și ducă viața și să-și satisfacă poftele pe această planetă. Omenirea nu va avea nicio șansă dacă, după ardoarea consumului desfrânat, nu va învăța ceva din adagiul taoist: „Cine se mulțumește cu puțin are întotdeauna destul". Îndestularea vine din modestie și din acțiune inteligentă, nu din poftă nebună și risipă prostească.
