Epoca modernă a românilor începea, așadar, cu un Manifest contra robiei și cu o răscoală a poporului sleit de către lipitorile grecești, albaneze și autohtone. Așa ziși conducători obsedaţi de putere, parale, dregătorii și palate chivernisite cu aur și broderii fine, pe care Domnul Tudor, elegant, i-a denumit „tagmă a jefuitorilor".
De la acele blestemate vremuri, în care ţăranii erau prinşi în jug de fier şi fum de ardei iute pentru dări şi biruri tot mai mari, au trecut 194 de ani. Adică aproape 71.000 de zile de evoluție, progres și așa-zisă modernizare întru occidentalizare. A lucrurilor, tehnologiilor și metodelor de a face bani. Nu și a jupânilor. La aproape 200 de ani de la începutul epocii moderne în România starea şi mentalitatea conducătorilor pare neschimbată. E ca și cum, cele 71.000 s-au topit într-o singură zi. Nu s-a petrecut nici o schimbare și nici o îmbunătățire în moravurile şi practicile stăpânitorilor.
Ba dimpotrivă, astăzi parcă-i mai mare foamea de bani şi de rapidă mărire. Este totuși, recunosc, și un mic progres: pălmașii contribuabili nu mai sunt torturați ca să plătească dările. În schimb numărul birurilor și-a taxelor, în mod cert, e mult mai mare. Dacă bestiilor fanariote şi albaneze de atunci le poţi accepta justificarea că erau străini de neam şi îşi cumpăraseră domnia și drecătoriile de la turci cu milioane galbeni, nu acelaşi lucru îl poţi spune despre cea mai mare parte a jupânilor contemporani. Ei au primit de la popor totul pe tavă: putere, încredere, libertate, funcţii, bani, timp şi enorm de multe resurse. Având o singură obligaţie. Să lase ceva zidit în urma lor şi bun de a fi folosit şi de alţii, nu doar de familiile şi neamurile lor.
Spune tu, cititorule, ce-i în neregulă cu țărâna românească de sunt zămislite din ea doar vite tăcute, de povară și ridicați prea des atâția conducători slabi, ticăloși și răi!!! Ce miasme halucinogene și stricătoare ies, în miez de noapte, din Grădina Maicii Domnului, de-i întunecă judecata și simțurile, în asemenea hal, neamului românesc de-i nevoit mereu să aleagă răul cel mic și să se jeluiască apoi, când vine noua guvernare, că răii dintâi au fost mai buni!!! E fascinantă istoria și mentalitatea românească și parcă-s plămădite din prostie, tupeu și neschimbare.
La 1821, obsesia fanarioților și a boierimii autohtone era să se doteze cu cele mai mari și aurite calești fabricate la Viena. La nunțile beizadelelor fanariote de atunci nu era dar mai mare și de care să se vorbească mai mult decât caleașca semeață cu sclipici aurit. Ziceți și voi dacă astăzi e vreo schimbare. Doar locul caleștii e luat de supermașinile fabricate tot în spațiul german. În rest e aceeași foame abisală după putere, dregătorii, palate și bugete.
Eu încă n-am găsit o justă explicație pentru această încremenire națională. Sunt, totuși, 200 de ani, pentru Dumnezeu și nu-i nici o schimbare și nici vreo îmbunătățire nu-i. Nu vezi o viziune sau un proiect mai serios de dezvoltare. Doar flecăreală și ratare. Sărăcie, nevoi și datorii tot mai mari Eu mă tot mir cum de Dumnezeu nu s-a săturat, măcar El, să tot asiste, zi de zi, de atîtea sute de ani, la atîta risipă, la atâtea ratări colective și la sacrificarea atâtor generații.
Cât despre poporeni, nici vorbă! Românii, bieții de ei, se bucură acum, ascunși prin dormitoare, că pot fi contemporani, alături de ale lor televizoare, la sfîrșitul dezonorant al unei părți a tagmei postrevoluționare de jefuitori. A unei părți din șleahta de tâlhari cu gulere albe, ce-a pustiit România de resurse și speranță. Au avut atâta putere, timp și resurse în mâinile lor și n-au lăsat nimic în urmă decât pustiirea prezentului şi viitorului neamului românesc. Și stai și te întrebi, în pragul celor două sute de ani, care-i soluția și ieșirea din impas?! Că despre o nouă revoluție nici măcar vor ba nu poți să aduci, darmite s-o pornești.
