Trecutul care nu vrea să moară

Trecutul care nu vrea să moară
Am văzut lumina zilei în Gherla, frumoasă dar modestă urbe someșeană. Un loc liniștit, cu o armonioasă și funcțională comunitate interetnică. Când drumurile vieții mă poartă prin orașul meu natal, pare că nimic nu s-a schimbat. Dar lumea… omenirea… planeta… sunt atât de diferite!

Situată pe strada principală a orașului, casa mea natală era o construcție solidă, ridicată de armeni din piatră și cărămidă, parcă pentru a înfrunta veacurile. Confortul însă... foc cu lemne în sobe, toaletă în curte, apă cărată cu gălețile tocmai de la fântâna lui Sennik. Curent electric: câte un bec spânzurând stingher în mijlocul camerei. Nici o priză... de la sine înțeles, atâta vreme cât nu existau nici un fel de electrocasnice (nu are rost o enumerare retorică... nici una, și pace!).

Când, după ani, am avut un aspirator de praf sovietic, era la mare preț un dispozitiv care, intercalat între bec și dulie, permitea conectarea unui aparat. Multimedia: zero. Singura fereastră spre lume a fost de la un moment dat difuzorul răgușit al rețelei de radioficare a orașului, care retransmitea selectiv emisiuni ale Radio București.

Aceasta era lumea în care eu am deschis ochii, în urmă cu peste şase decenii. Între timp, lumea s-a schimbat simțitor, și îndrăznesc chiar să susțin că în nicio altă generație a umanității schimbările nu au fost atât de extinse, de profunde și de cutremurătoare. Fuga spre viitor a umanității s-a accelerat uluitor. În urmă cu doar 22 de ani (o clipire fugară din ochi la scara istoriei...) computerul meu, invidiat de toată lumea, avea un hard disk de 240 MB. Părerea unanimă: "Nu vei avea niciodată nevoie de atâta spațiu!" Azi, chiar și cel mai amărât dintre smartphone-uri are pe puțin de opt ori pe atât. Mediul nostru de viață s-a înțesat cu aparate, instrumente și echipamente care cu 5-6 decenii în urmă ni s-ar fi părut de domeniul fantasticului. Norocul meu a fost că sunt un împătimit al domeniului science-fiction, altfel viața noastră automatizată, computerizată și informatizată ar putea deveni o povară pentru cineva de vârsta mea.

Și chiar este o povară... constat acest lucru la bancomat, unde succesiunea comenzilor este pentru unii greu de urmat, în fața unui computer sau televizor performant, ale cărui comenzi nu vor nicicum să se supună, precum și în multe alte împrejurări. Ghidați de puținul meu păr, cu totul alb, diverși slujbași sau vânzători mă întreabă dacă sunt pensionat sau - simpatic eufemism! - "senior". Eu, în schimb, nu am fost nicicând mai activ decât acum, mai prezent în activități dintre cele mai diverse. Și aceasta este una dintre caracteristicile noilor vremuri - ajutați de progresele științei, ne permitem să rămânem activi până în ultima clipă a vieții ce ne-a fost hărăzită. Această înlesnire îmi permite să mă consider nu un simplu martor al istoriei, nu un subiect pasiv al acesteia, ci de-a dreptul un făuritor al istoriei. În formidabilul elan al umanității din ultimul secol s-au împletit și strădaniile, îndoielile, împlinirile și durerile mele.

Dar nu la fel se poate spune despre toți semenii mei întru umanitate. În momentul în care recepționăm imagini de pe orbita lui Pluton, când omenirea face planuri pentru colonizarea planetei Marte, când savanții lucrează de zor pentru exploatarea fuziunii nucleare, mai există oameni care par că au fost teleportați printre noi direct din Evul Mediu. Nu mă refer aici la boșimani sau la kayapo, ci la concetățeni ai noștri din toate păturile sociale, a căror atitudine îmi dă senzația că trăirea de acum a României este risipită în trei secole diferite... ușor de ghicit care: 19, 20 și 21. Nici nu pot avea alt sentiment atunci când constat că abecedarele din care învață copiii secolului 21 par să fie clonate după abecedarele pe care cu emoție eu le-am deschis în urmă cu atâția ani. Aceiași tați mustăcioși care citesc importanți ziarul, aceleași mame cu șorț care gătesc ajutate de fetițele lor, în timp ce băiețeii au activități mult mai "bărbătești", ca de pildă chinuitul mașinuțelor... Anacronismul este strigător la cer, și face acele manuale complet neinteresante pentru copiii care trăiesc într-o lume atât de diferită.

Vorbind despre anacronisme, anacronică este și întreaga prestație publică a Bisericii ortodoxe române, care are tot dreptul de a interacționa după cum dorește cu credincioșii săi, dar ar trebui să aibă grijă atunci când se opune, mai mult sau mai puțin fățiș, modernizării societății românești în ansamblul său. Militând deschis împotriva educației sexuale în școli, continuând să privească pe cei care nu împărtășesc "dreapta credință" drept inamici, continuând să promoveze o evidentă discriminare pe criterii sexuale, BOR aruncă singură anatema anacronismului asupra auritei sale embleme. La fel ca și învățământul românesc, asemeni clasei politice româneşti, al cărei dezgustător bâlci zgomotos nu este cu nimic mai presus de farfurizii, brânzoveneii și trahanacii lui Nenea Iancu.

Recent, am fost categorisit drept "hipster chel". Simpatică găselniță. După care mi-am spus: fie, dacă în felul acesta este percepută de către unii strădania mea de a semnala și a îndrepta anacronismele care mișună în jurul nostru, atunci așa să fie. Eu nu sunt partizanul nimănui, nici dușmanul cuiva. Nu am nimic din morga superioară și miștocărească a unui hipster veritabil. Eu sunt doar un apărător al adevărului (în care cred cu tărie) că fiecare activitate umană, dacă dorește să aibă viață lungă, trebuie să evolueze, să țină pasul cu schimbările care - veste rea! - nu stau s-o aștepte. Altfel, nimic nu produce mai multă suferință, indivizilor sau națiunilor, decât trecutul care este condamnat, dar nu vrea să moară.

Comenteaza