Ioan Aurel Pop: Studenţii mei din SUA mă întrebau dacă vampirii mai zboară prin România

Candidatul la funcţia de rector al Universităţii Babeş-Bolyai este nostalgic după prietenia care îi lega pe studenţii de altădată, avizi de lecturi, discuţii polemice şi mari amatori de serenade. A trecut şi prin încercările armatei, o experienţă “teribilă”.

(Urmare din numărul de ieri)

Ioan Aurel Pop a dezvăluit pentru Ziua de Cluj cum a trăit Revoluţia, în ce epocă i-ar fi plăcut să trăiască, tentaţia de a părăsi ţara, eleganţă şi imaginea universităţii. Studenţii americani îl întreabă mereu "dacă vampirii mai zboară prin România şi ce mărime au".

Cum era Clujul în studenţie?
Clujul era şi atunci un centru al elitei culturale transilvane şi româneşti în ansamblu. Era o mare bucurie şi o sărbătoare a spiritului să trăieşti în acest oraş. Colegii de la Bucureşti ne invidiau, pentru că ei se pierdeau în imensitatea metropolei lor, unde studenţii nu se vedeau. La Cluj însă, reprezentam viaţa academică activă în adevăratul sens al cuvântului. Clujul, numai cu studenţii şi în prezenţa studenţilor, rămâne ceea ce este şi ceea ce l-a consacrat. Un vechi cântec de-al nostru studenţesc spunea: "Se duc studenţi stol după stol,/Dar Clujul nu rămâne gol!". La finalul studenţiei ne-am dus, după tradiţie, să le facem serenade profesorilor, la casele fiecăruia. Le cântam Gaudeamus şi alte cântece studenţeşti, unele în limba latină, venite la noi mai târziu, dar născute în ambianţa Evului Mediu târziu german şi a Renaşterii. Am avut un instructor de muzică, faimos pe vremea aceea (i se zicea în urbe Paganini!), care ne-a învăţat aceste cântece pe câte patru voci. Chiar dacă unii eram afoni, am învăţat să cântăm, pentru că aşa cerea tradiţia. Plecând cântând de la profesorul Pompiliu Teodor (ajuns apoi membru al Academiei, unul dintre marii profesori ai acestei universităţi), ne-a oprit un miliţian (plutonier cred, adică "tablagiu", cum se zicea atunci) şi ne-a spus că, fiind trecut de ora 22:00, încălcăm legea liniştii publice. Eram foarte veseli şi fericiţi, iar omul ordinii voia să ne amendeze. Un coleg şugubăţ i s-a adresat foarte serios: "Tovarăşe căpitan, vă rugăm să aveţi înţelegere faţă de noi, doar o dată în viaţă termină omul studiile şi poate că vă amintiţi şi dumneavoastră cum era când aţi absolvit facultatea!". Fireşte, omul nu făcuse nici o facultate, iar când a auzit că îl declarăm şi căpitan ne-a lăsat în pace.

Cum erau fetele din studenţie?
Nefiind alte tentaţii şi în lipsa unui individualism atât de dezvoltat ca acum, alcătuiam o comunitate. Era, poate, şi o formă de apărare faţă de imixtiunile regimului comunist. Eram cu puţin peste 30 de studenţi de la Istorie, o grupă română şi o subgrupă maghiară. Era ca un fel de familie, cu un număr aproximativ egal de fete şi băieţi. După câte o serată sau descindere la discotecă, ne conduceam colegele la cămin şi nu plecam până le vedeam pe toate în siguranţă. Între timp, le cântam şi lor serenade. Unul din versuri spunea: "Mulţi ani, mulţi ani să ne lege de ale noastre colege!". Fireşte, erau şi mici neînţelegeri, dar şi prietenii şi iubiri, ca-n viaţă, totul decurgând firesc. Astăzi se vede mai multă izolare, răceală, fiecare fiind pe cont propriu. Întrebându-i uneori despre acţiunile distractive de grup la care participă, aflu că nu se văd niciodată cu toţii, colegii între ei. De aceea, nici nu se mai cunosc între ei, ceea ce alterează un lucru esenţial, anume comunicarea sau comunitatea sau comuniunea. Universitas tocmai asta înseamnă, să trăieşti împreună, să ai sentimentul plenar al unei vieţi comune, dedicate studiului, dar şi ceremoniilor tinereţii, ale vieţii cu tot ce are ea mai frumos. Mi-e teamă uneori că, odată cu aceste schimbări din viaţa studenţească, se alterează şi esenţa universităţii...

Cum a fost în armată?
Armata era obligatorie atunci, inclusiv pentru fete. Ele mergeau la "instrucţie" o dată pe săptămână în timpul anilor de studii. Universitatea avea o "catedră militară"! Băieţii făceau armată înainte de studenţie, 9 luni, şi se chemau "militari cu termen redus". Astfel, după marea minune a intrării la facultate, toţi băieţii de la Istorie am fost grupaţi şi duşi unde ne-a ordonat statul român, adică la Sighetul Marmaţiei, "unde se agaţă harta în cui", la frontiera cu Uniunea Sovietică. Mai departe de Braşov (de unde eram eu) nici nu se putea! A fost teribil. Aproape în fiecare zi auzeam ameninţări de genul: "O să vă ia mama dracului, fiindcă vă vom da câte-o patalama din armată încât n-o să mai puteţi face facultatea". Ofiţerii şi subofiţerii aveau mentalităţi cazone şi comuniste şi se purtau cu noi destul de dur. Învăţam deopotrivă să tragem, să aruncăm cu grenade, să apărăm cu ardoare "cuceririle socialismului". Am avut colegi care nu au rezistat psihic. Eu am trecut cumva cu bine şi peste asta: m-a ţinut speranţa că e un sacrificiu necesar spre a-mi realiza visul, acela de a studia la Cluj.

De care locuri vă simţiţi legat după vizitele ulterioare prin Occident?
Sentimental, îmi place să merg unde sunt cât mai multe şi mai frumoase mărturii despre trecut. Mă întorc mereu cu plăcere la Veneţia, nu doar pentru turism, ci şi pentru că acolo am descoperit una dintre cele mai bogate arhive din lume. Am stat în Lagună aproape cinci ani, ca profesor asociat al universităţii locale şi ca director al Institutului român, fondat la 1930 de Nicolae Iorga. După numai şase luni de cercetări în arhivă, am descoperit cam 150 de documente inedite de la 1400-1500, în latină şi italiană, referitoare la Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Vă închipuiţi ce sentiment poate avea un istoric atunci când mărturiile descoperite de el schimbă o parte din viziunea anterioară despre trecut!

Cum v-a prins Revoluţia?
Nepregătit pentru o asemenea schimbare, ca majoritatea colegilor mei. Foarte puţini ştiau şi credeau că va avea loc o răsturnare radicală. Cei mai mulţi nu-şi imaginau în 1989 că va cădea Uniunea Sovietică. Eram la Braşov, cu familia, unde mergeam în fiecare an de Crăciun. Am trăit Revoluţia pe străzi, printre coloanele de muncitori care veneau spre centru ca să schimbe lumea, cu prapori în frunte, luaţi din biserici, cu lideri ad-hoc care încercau să le explice oamenilor după cum se pricepeau. Aceştia nu prea aveau nevoie de explicaţii. Majoritatea erau convinşi că ei puteau totuşi schimba ceva. Nu "agenturili", cum zicea Ceauşescu, nu serviciile secrete şi nu marile puteri. Pentru ei, ar trebui să fim azi mult mai precauţi când ne pronunţăm despre trecut, prezent şi viitor. Oamenii aceia credeau sincer că, în sfârşit, după patru-cinci decenii de comunism, venise timpul lor, momentul în care puteau schimba lumea. Câteva zile a durat această iluzie. Poate să fi fost o conspiraţie sau mai multe, dar oamenii atunci erau aşa de entuziaşti, aşa de curaţi, de convinşi că ei pot face minuni. De aceea merită respectul nostru etern. Ei, dar nu profitorii care au urmat.

V-ar fi plăcut să trăiţi în altă epocă?
Da, în Evul Mediu. E specialitatea mea şi mă chinui de o viaţă să îi conving pe toţi că Evul Mediu e departe de a fi "întunecat". Nu a existat "barbarie medievală". A fost foarte multă lumină. Mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci, pentru că nu existau multe dintre principiile reci de azi. Sunt bune şi ele, dar aş fi vrut să văd cum era atunci. Azi trăim după precepte precum democraţie, egalitate, libertate, or în Evul Mediu era ierarhie, supunere faţă de Dumnezeu şi de stăpâni, comuniune. Oamenii erau clasificaţi după reguli precise şi fiecare avea locul lui. Deasupra tuturor era Dumnezeu, pe care nimeni nu îl contesta. Exista o concepţie corporatistă: nu puteam trăi unii fără alţii. Unii luptau pentru siguranţa tuturor (nobilii), alţii munceau pentru hrana tuturor (ţăranii, meşteşugarii), iar alţii se rugau pentru mântuirea tuturor (clericii). Cu toţii - luptătorii, lucrătorii şi rugătorii - puneau umărul pentru binele comun şi aşa a funcţionat societatea cam 1.000 de ani.

Aţi fost tentat să rămâneţi afară?
Am avut ocazia asta în 1991, când am fost invitat în SUA să predau. Norocul meu a fost că eram cu soţia şi cu fetiţa noastră acolo. Aveam în ţară patru părinţi, care o dată pe săptămână ne sunau numai ca să ne spună că sunt bine (deşi nu erau!) şi că le era dor de noi. Ne sugerau însă că, dacă ne era rău în România, ne vor ajuta ei cu bani. A fost un motiv foarte serios să ne întoarcem. Legăturile familiale şi dragostea părintească nu ni le-ar mai fi dat nimeni, oricât de bine am fi trăit. Astfel că, dincolo de orice confort material, am preferat confortul sufletesc. Nu am regretat niciodată şi sper să nu regret nici de acum încolo.

Cum este să fii academician?
E cel mai mare ideal pe care îl poate avea un specialist român, e forma supremă de consacrare în România ştiinţifică şi culturală. Am avut şansa unică să fiu ales membru corespondent al Academiei Române în 2001. Aveam 45 de ani şi asta mi-a dat o mare mulţumire şi un mare curaj. Astăzi sunt cel mai tânăr membru titular al Academiei. Mă simt ca un privilegiat al soartei, ca un om care are şansa să se bucure de cea mai înaltă recunoaştere. Este, fireşte, şi o foarte mare răspundere, fiindcă orizontul de aşteptare este foarte mare. Acolo, în Academie, se trăieşte printre nemuritori, printre spiritele celor de-odinioară, dar şi printre mari personalităţi actuale. Vă imaginaţi cum poate fi să te întâlneşti acolo cu Mircea Maliţa, cu Solomon Marcus, cu Dinu C. Giurescu, Şerban Papacostea, Dan Berindei, Nicolae Manolescu, Marius Sala, Augustin Buzura, Dumitru R. Popescu, Nicolae Breban...

Ce studenţi vă plac?
Toţi. Am învăţat să le descopăr calităţi ascunse. Am tot mai des studenţi care spun că nu trebuie să învăţăm nimic pe de rost. Acum, cu Google găsim totul de-a gata. Încerc să îi conving că neexersarea memoriei ne conduce spre decadenţă intelectuală. Memoria e o mare calitate a inteligenţei şi trebuie exersată. Dacă nu faci asta, rişti să o pierzi şi nu mai poţi fi un om inteligent. Nu mai poţi compara lucruri, nu îţi mai aminteşti ce ai făcut ieri. Sunt studenţi foarte conştiincioşi şi care învaţă, dar nu au scânteie. Alţii o au, dar nu învaţă destul. Încerc să îi aduc la un echilibru, să îi fac pe toţi interesaţi de ceva, după capacităţile fiecăruia. Nu e foarte simplu şi pentru asta e nevoie de experienţă. Când eram asistent nu ştiam să fac asta. Acum cred că am învăţat şi am foarte mari satisfacţii din partea studenţilor. Unii vin pentru că se intră uşor şi pleacă fascinaţi de istorie. E o mare împlinire pentru un dascăl.

Ce i-ar motiva pe tineri să nu mai plece?
Schimbarea condiţiilor materiale. Un tânăr se gândeşte foarte mult la spirit, dar filosofia trece prin stomac. Se gândeşte că trebuie să îşi facă o familie, o casă, să aibă o maşină. În condiţiile în care noi suntem capabili să îi dăm 700-800 de lei pe lună şi el trebuie să plătească o chirie, coşul zilnic, nu putem să ne gândim decât la vina noastră comună, de generaţie matură care a nu a făcut destul şi să încercăm să mai facem cât putem să îi atragem. Trebuie invitaţi, aduşi înapoi în universitate şi să le oferim avantaje materiale şi spirituale pentru asta. Mulţi nu vin pentru că nu avem nici aparatură performantă în laboratoare de fizică, chimie, biologie ca în Occident. Am început să facem asta, prin granturi europene, dar încă e prea puţin.

Cum e văzută UBB din afară?
Cei interesaţi în învăţământul nostru superior ştiu că UBB e cea mai bună din ţară, în multe domenii. Cei care nu sunt interesaţi nu mă deranjează prea mult, sunt cei care îşi închipuie că nu avem nici trotuare. Sau, cum m-au întrebat studenţii mei din SUA, dacă vampirii mai zboară prin România şi ce mărime au. Prima temă care îi interesează e să ne spui ceva despre Dracula. Dacă ai putea să le spui că a înviat Vlad Ţepeş ca vampir ar fi foarte mulţumiţi. Avem un învăţământ superior destul de bun la nivelul acesta al Europei. Nu suntem în Top 500 pentru că a fost întocmit după regulile americanilor, după chipul şi asemănarea lor. Ei au performanţă, fără îndoială. Aduc forţă de muncă pregătită superior de către alţii. Un bun absolvent din India, specializat în matematică, e recrutat să vină în America. Un bun medic din România, un biolog de la noi e bine văzut, apreciat, respectat. Nu mai cheltuiesc bani pentru pregătire, ci îi pun la dispoziţie tot ce are nevoie, îl plătesc de cinci ori mai mult decât am fi noi capabili şi obţin performanţe. Americanii nu iau premiul Nobel mai mult decât alţii fiindcă sunt mai deştepţi, ci pentru că îi recrutează pe cei mai buni şi îi duc acolo.

Cum credeţi că ar trebui să se implice universitatea în viaţa oraşului?
Foarte mult şi foarte bine, dar cu multă cumpătare, cu spirit de echilibru. Nu sunt de acord ca universitatea să devină o arenă publică. E un loc privilegiat. Elitist şi elitar în acelaşi timp. Aici se dezvoltă strategii pentru viitor şi sunt preţuite cunoştinţele trecutului şi în care se face ştiinţă la un nivel extraordinar. Mijloacele de difuzare în masă trebuie să prezinte realităţile universitare. Dascălii trebuie să îşi petreacă majoritatea timpului nu în faţa televizorului, ci în universitate, în laboratoare şi în cabinete de cercetare. Când trebuie să comunice cu societatea, atunci să o facă prin specialişti. Rectorul este doar unul dintre specialişti. Toţi ceilalţi însă concură la formarea imaginii publice a universităţii, fără ca vreunul să fie privilegiat.