Bucatarul clujean Adi Hădean: Ospitalitatea românească e în picaj

Cunoscutul bucătar clujean Adi Hădean afirmă că "ospitalitatea românească e în picaj" și explică de ce.

"De ce ajunge mâncarea târziu la masă? De ce uneori carnea e prea sărată și garnitura nu are sare deloc? De ce stau ospătarii mai mereu cu ochii în pământ și bucătarii cu ochii în telefon? De ce nu mai găsești un șef de sală nici să dai cu tunul? De ce e mâncarea tot mai proastă și serviciile tot mai slabe? O să vă spun mai jos o poveste în care veți găsi câteva explicații. Poate și o soluție, mai la final, așa că răbdați cu mine dacă ați fost măcar o dată frustrați de serviciile primite în România, inclusiv la restaurantele mele.

Ospitalitatea românească e în picaj. Am vrut să scriu “declin”, dar declinul a început acum mulți ani. Din 2010 încoace am mai zburat cu ultimii aburi de combustibil din rezervoare, acum ne mai rămân două opțiuni, dintre care una nu-i a noastră. Prima ar fi “poziția brace”, adică băgăm capul între genunchi (e o figură de stil, serios) și ne rugăm să supraviețuim prăbușirii, lucru destul de rar. A doua e să sperăm că avionul liniei aeriene HORECA (urât sună, mult mai urât decât “ospitalitate”) va plana cumva și va ateriza fără să se rupă-n bucăți odată cu toți pasagerii și membrii echipajului. Asta e și mai puțin probabil, având în vedere lipsa piloților din cockpit. Și nu, Statul nu e pilotul, e doar organismul care ia taxele de aeroport, în schimbul cărora oferă niște servicii destul de proaste, de unde și aglomerația, degringolada, bagajele rătăcite.

Nu suntem ospitalieri în mod natural, ospitalitatea e împotriva instinctelor noastre primare, însă dușmanii noștri comuni, frigul, foamea, bolile, și uneori alți oameni, ne-au determinat să dezvoltăm societăți, norme și comportamente sociale, unul dintre aceste comportamente fiind ospitalitatea, care e un “mușchi” pe care-l antrenăm deja de sute de mii de ani. Cele mai importante scrieri ale omenirii descriu ospitalitatea ca pe o virtute umană. Multe dintre aceste cărți sunt adevărate coduri după care se învață ospitalitatea și exercițiile care, practicate cu religiozitate, ne transformă în oameni ospitalieri. Păcat că nu mai citim cărți. Păcat că, din nefericire, acest “mușchi” se atrofiază extrem de repede, pentru că suntem supușii memoriei, iar memoria funcționează bine doar dacă nu lași uitarea să se aștearnă peste reflexele tale.

De ce această introducere lungă? Pentru că am observat că oamenii se așteaptă să primească ospitalitate ca și cum ar fi un lucru firesc, atunci când merg să petreacă timp la un restaurant sau se cazează la un hotel. Sigur, de dorit ar fi să fie așa, dar cine să ofere ospitalitatea asta? În “industria ospitalității”din țările în curs de dezvoltare (cum e a noastră), dar tot mai mult și în țările dezvoltate, lucrează tot mai mulți oameni fără școală, tot mai mulți oameni care provin din familii distruse de migrație. Copii aflați acum în pragul vieții mature, care n-au avut de la cine să învețe ospitalitatea, în primul rând pentru că n-a fost nimeni acasă. Și nici măcar ei n-au trăit în casele lor, ci au crescut la bunici, mătuși, prieteni sau în grija Statului. Copii care au avut parte în viață de prea puțin bun, prea puțin frumos, prea puțină iubire și empatie. Vedeți, din poziția omului care a avut parte de stabilitate e ușor să judeci, dar vă spun că banii trimiși în țară de milioanele de români care și-au luat lumea-n cap căutând viața bună și evadarea din sărăcie, au acest teribil preț, anume pierderea de către generații întregi a unor calități pe care oamenii le pot deprinde, învăța, șlefui și aduce la nivel de excelență doar de la părinții lor, doar în prezența acestora. Convingerea mea e că de aici pleacă totul, ăsta e ogorul pe care am semănat noi, ca societate, și de pe care culegem acum ce a mai rămas, ce merităm.

(...) Totul pleacă de la educație. Șapte ani de acasă ar ajuta, dar se găsesc tot mai greu. Mulți ani de școală, auto-instruire permanentă, asta s-ar impune, dar nu prea mai găsim doritori pentru așa o grozăvie. Ne dorim oaspeți educați, care să ne respecte munca, dar noi, cei care trebuie să oferim această educație către publicul consumator, nu mai suntem educabili. Cei mai mulți dintre noi, oricum. Privații încearcă să se alieze, să creeze programe de școlarizare, investesc mult, dar nu-i destul. Se impune (dar e la fel de bine și “se imploră”) intervenția Statului, care ar putea gira un program educațional privat, capabil să ofere suficient de multe beneficii colaterale și pe termen lung, altele decât educația în sine, atât pentru persoanele care se instruiesc, cât și pentru firmele care angajează oameni prin acest program. Cu alte cuvinte, cadru legal, acces facil la fonduri/granturi, scutiri de taxe pe perioadă determinată, contracte de muncă garantate de Stat pentru 6-12 luni pentru absolvenți. Educația se vede în timp, la fel ca lipsa ei. Noi vedem azi tot ce n-am reușit să educăm acum 20 de ani. O să vedem multe seri oribile la restaurant de acum înainte, pentru că nici de 20 de ani încoace nu am acordat importanță educației profesionale în particular și educației în general. În 2019 ne lipseau 100.000 de lucrători în domeniu, în România. Azi ne lipsesc peste 300.000, în condițiile în care nenumărate firme din alimentația publică nu au supraviețuit COVID. Așa că, pentru moment, vă rugăm să ne scuzați dacă mâncarea ajunge târziu la masă, dacă ospătarul nu are habar de meniu (anul trecut făceam rutina cu personalul și meniul 3 zile / săptămână și ne decurcam prost, azi o facem 6 zile / săptămână și ne descurcăm și mai prost, deci evident nu ne pricepem). Dacă vedeți vreo soluție din afară, vă rog să ne-o comunicați. Apreciem de pe acum", a scris Adi Hădean, pe blog.