ANALIZĂ: Renzi, al patrulea premier din UE care ratează un referendum propus chiar de el. Eșecurile celei mai slabe generații de lideri europeni

Sistemele politice din Uniunea Europeană au produs generații de lideri din ce în ce mai slabe și mai autosuficiente, care se hrănesc practic din succesele istorice, deopotrivă politice și economice, ale fondatorilor Europei unite precum și, câteva decenii mai târziu, ale puternicei generații Kohl-Mitterand-Andreotti-Thatcher.

Puncte cheie:

• După David Cameron (Brexitul din 23 iunie), Mark Rutte (6 aprilie, ratificarea Tratatului de Asociere UE-Ucraina, semnat inclusiv de către Olanda, pe care putea să-l treacă prin parlament), Viktor Orbán (2 octombrie, încercarea de respingere post-factum a cotei de refugiați inclusă deja în legislația europeană, o stupiditate şi o mitocănie marca Orbán, ca și interzicerea participării diplomaților unguri la Ziua Națională a României), Matteo Renzi este aşadar al patrulea premier din Uniunea Europeană, numai în ultimele opt luni (!), care ratează un referendum inițiat chiar de el, neîntrunind sprijinul necesar din partea alegătorilor;
• Această incredibilă serie de eșecuri electorale ale guvernelor din Uniunea Europeană, indiferent de tema aflată în discuție, este un semn limpede și grav al lipsei de credibilitate politică și de suport popular pentru actuala generație de lideri ai Uniunii Europene (cu câteva excepții, printre care se numără încă, din fericire pentru Europa, cancelarul Angela Merkel);
• Tânărul și (poate prea) ambițiosul premier social-democrat italian Matteo Renzi (41 de ani), care dădea semne de impetuozitate adolescentină la Summitul de la Bratislava, pe 16 septembrie a.c., fiind deranjat de supremația Germaniei și voind să fie recunoscut drept egalul Angelei Merkel la masa deciziilor, ca să nu mai vorbim de pledoaria sa pentru ridicarea sancţiunilor împotriva Rusiei, a fost învins categoric (60%-40%) în referendumul de revizuire constituțională, pe care el însuși l-a propus;
• Atrag atenția euroscepticilor, care exultă după acest eșec al guvernului de la Roma, că referendumul din Italia nu a fost despre Uniunea Europeană, ci doar, indirect, despre mandatul lui Matteo Renzi, fiind practic un "test de susținere populară" pentru premierul în funcție (pe o temă secundară, în fond, chiar și pentru Italia, ca să nu mai vorbim de Uniunea Europeană), un test pe care Renzi și l-a provocat singur, ca și Cameron;
• Deși la fel de democratice ca acum 50-60 de ani, bazate tot pe alegeri libere și pe partide care caută să formeze majorități în parlamentele naționale, sistemele politice din Uniunea Europeană au produs în etapa post-Război Rece generații de lideri din ce în ce mai slabe și mai autosuficiente, care se hrănesc practic din succesele istorice, deopotrivă politice și economice, ale fondatorilor Europei unite precum și, câteva decenii mai târziu, ale puternicei generații Kohl-Mitterand-Andreotti-Thatcher;
• Problema în discuție nu este, desigur, cariera politică a lui Matteo Renzi. Problema este că orgoliul şi lipsa lui de inspirație ar putea împinge Italia, cu economia ei profund îndatorată și destul de instabilă, într-o criză politică şi ulterior economică, ce poate avea efecte asupra întregii Uniuni. Iar calitatea slabă a liderilor politici europeni și a rezultatelor lor concrete rămâne o observație valabilă, indiferent ce se va întâmpla până la urmă cu Matteo Renzi, ca şef al guvernului italian şi ca lider al Partidului Democrat;
• Faptul că Președintele Republicii, Sergio Matarella, deşi i-a acceptat în principiu demisia, i-a cerut premierului să-și amâne plecarea de la guvern, pentru a putea să-și prezinte proiectul Legii Bugetului pe 2017, nu rezolvă problema de fond, ci doar agită şi mai mult spiritele în peninsulă, în condiţiile incertitudinii privind soluţia unui viitor premier sau a convocării de alegeri anticipate, ultima fiind cerută de opoziţie, în frunte cu partidul populist Mişcarea de Cinci Stele, pe care greşeala lui Renzi l-a resuscitat în mod spectaculos.

*

Nu l-a obligat nimeni pe Matteo Renzi să inițieze acest referendum de revizuire constituțională. Mai mult decât atât, îl suspectez, în infatuarea lui imatură, că l-a făcut mai degrabă din ambiții politice personale, pentru a impune agenda internă, pentru a se legitima ca lider puternic pe plan european și, mai ales, pentru a marca un succes în dreptul numelui său, care să-l propulseze politic spre alte paliere ale carierei, în cercurile italiene vorbindu-se inclusiv de președinția Comisiei Europene. Dar, ce să vezi?, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la târg...

Era oarecum util, să zicem, să fie ajustate anumite raporturi de putere și responsabilități decizionale ale unor instituții ale sistemului politico-administrativ național (inclusiv ale Senatului sau ale regiunilor), dar nu era nicidecum esențial sau urgent pentru Italia ori pentru Uniunea Europeană. Italia putea merge mai departe și cu actuala constituție. Iar momentul ales a fost cum nu se poate mai prost.

Inspirația este, desigur, parte a talentului, competenței și valorii unui lider politic național sau european. Trebuie să știi cum, dacă și când. Nu apeși pe butoane la întâmplare, să vezi ce iese. Iar Renzi, la fel ca și Cameron, s-a dovedit un lider neinspirat, care fie nu a înțeles contextul de confuzie din prezent și pericolul de a zgândări inutil electoratul, fie nu și-a cunoscut suficient de bine poporul, fie n-a reușit să comunice suficient de clar argumentele propunerii sale pentru referendum.

Presupun că niciunul din acești premieri nu ar fi inițiat referendumul dacă știa că îl va pierde. Deci, concluzia logică este că toți au crezut că vor fi susținuți de alegători în demersul lor, eventual că vor fi și glorificați ulterior pentru ideea lor, ceea ce ne întărește percepția de autism cu privire la generația de lideri politici actuali din Europa.

Nu are rost să explicăm aici, în detaliu, în ce a constat referendumul din Italia. Întrebarea a sunat dealtfel destul de abstract și de tehnic, dacă alegătorii sunt de acord cu o serie de amendamente constituționale punctuale. Semnificația votului a fost, de fapt, pur politică și, îmi pare rău că trebuie s-o spun, Renzi însuși a ridicat miza politică a referendumului la rangul de "totul sau nimic".

Fără asocierea nefericită a referendumului cu ideea continuării sau încheierii mandatului său, acest referendum ar fi putut trece, probabil, neobservat. O întrebare lungă și complicată adresată unui electorat apatic, o prezență mică la vot și gata. Miza reală nu era nici pe departe comparabilă ca importanță cu Brexitul, dar Renzi s-a gândit că ar fi totul mult mai dramatic dacă, în contextul tensionat al Brexitului, anunță și el că demisionează în caz că nu-i reușește referendumul. Creștea astfel și el, ca importanță, undeva la nivelul lui Cameron, dar unul încununat de succes, devenind astfel un fel de „erou politic" al Italiei şi al Uniunii, salvatorul patriei şi speranţelor europene.

Dar nu a realizat că nu era momentul să provoace electoratul. Inflamând deliberat subiectul referendumului şi punându-şi apoi în joc mandatul, a stârnit toate energiile, tensiunile şi frustrările acumulate în timp, pe tot felul de teme asociate vieţii politice şi economice a Italiei. Participarea la vot a crescut foarte mult, la peste 65% (cel puţin 10-15% n-ar fi ieşit să voteze dacă nu era în joc căderea guvernului!), discursurile liderilor s-au ascuţit, dramatizarea a fost totală, în stil italian, iar eşecul pe măsura mizei false create.

Acum, când a înţeles ce a făcut, e târziu. Zarurile au fost aruncate. Renzi va pleca de la guvern. Italia va rămâne fără premier în scurt timp, dacă nu cumva anunţă peste o săptămână că se răzgândeşte şi nu mai demisionează (ca Tăriceanu sau Băsescu la noi, odinioară), ceea ce ar da oricum opoziţiei combustibil pentru aruncarea în aer a scenei politice şi ascensiunea Mişcării de Cinci Stele la procentaje de peste 50%.

Despre criza politică şi economică emergentă din Italia vom mai avea ocazia să vorbim. Nu va fi uşor de soluţionat şi mă tem că Italia ar putea deveni curând „marele bolnav" al Uniunii Europene, pe lângă care Grecia ar putea părea o anexă nesemnificativă a temei majore a îndatorării economiilor europene şi a (in)stabilităţii sistemului bancar.

Revenind la Uniunea Europeană şi, mai larg spus, la democraţiile occidentale, vedem cum, de la o ţară la alta, falia sistem-antisistem se adânceşte şi tot mai mulţi alegători trec de partea nemulţumiţilor. Practic, orice propunere s-ar supune astăzi la vot popular dinspre guvern (establishment), din Statele Unite până în Italia sau Franţa, există riscul să nu treacă. Liderii naţionali inteligenţi înţeleg momentul şi nu toarnă gaz pe foc. Nu vorbim de cei din opoziţie, care au tot interesul să speculeze nemulţumirea în creştere şi să o alimenteze, în speranţa că valul schimbării îi va duce la putere. La polul opus, cei neinspiraţi fac experimente riscante, iar David Cameron şi Matteo Renzi sunt, de departe, campionii gafelor tactice din Uniunea Europeană a anului 2016.

S-ar putea ca acest val al schimbării să nu poată fi oprit. S-ar putea să meargă până la capăt, schimbând tot ce se poate schimba din paradigma politicii occidentale a ultimelor decenii, aducând la butoanele puterii bufoni sau aventurieri politici care ştiu să critice virulent sistemul. Rămâne doar să ne imaginăm, dar nu pentru multă vreme, căci scenariul ar putea deveni curând realitate, cum va arăta lumea condusă de consorţiul Trump, Le Pen, Nigel Farage, Beppe Grillo, Geert Wilders şi Frauke Petry, pe lângă care Putin va începe să ni se pară un personaj rezonabil şi moderat.

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Studii Americane. Are gradul diplomatic de ministru-consilier. A fost, consul general al României la Toronto (martie 2008 - octombrie 2012) şi secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe (ianuarie 2005 - iunie 2007). Este fondatorul şi coordonatorul Grupului de Reflecţie şi Analiză Internaţională CITADEL.