Vecinii mei de scaun au început partida ca nişte suporteri adevăraţi, tropăind la unison cu tribuna în cea mai ciudată coregrafie pe care am văzut-o vreodată: marşul feroviarilor. Gruia e singurul loc din lume în care publicul trăieşte meciul cu picioarele, poate de aceea îi este atât de uşor să şi le bage în el! La 0-3, în stânga mea nu mai era nimeni, iar cei din dreapta sărbătoreau reuşitele Rapidului! Cu inima îndoită (să fug după cei plecaţi sau să mă bucur cu cei rămaşi?) m-am lăsat purtat de valul trădării şi iată un final de meci nebun: mulţumim, Rapidule! N-am zis-o eu, a spus-o stadionul!
Ce spun însă de multă vreme şi nu găsesc suficiente minţi ataşate de urechile ce aud este că publicul din Gruia (dar şi cel de pe "Moina", de la derbiuri) nu are în sânge gena fidelităţii. Pleacă mereu cu cei mai buni şi nu te poţi baza pe el. Nu e tovarăş de drum lung.
În căutarea "celui mai frumos public", speriat puţin că poate mi-a scăpat ceva, am revăzut meciul la tv. Concluzia este că Digi are cei mai buni profesionişti din lume, altfel nu-mi explic cum s-au putut auzi suporterii CFR-ului când pe stadion a existat o singură voce şi o singură echipă: Rapid!
P.S. Se pare că la o casă de pariuri au fost jucate mai multe bilete cu 1 pauză, 5 final.
Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.
