La CFR - Pandurii, un stadion întreg şi-a huiduit echipa, demonstrând că noţiunea de suporter feroviar, după ce acum câţiva ani însemna fanfara din Vlaha, mai trebuie să aştepte câteva generaţii pentru a intra în conştiinţa colectivă.
Marele dezavantaj al publicului feroviar este că s-a născut matur şi a ars toate etapele necesare formării. Cu foarte puţine excepţii, cei care astăzi merg la meciurile din Gruia nu au crescut alături de echipă, ci au venit atraşi de lumină, fiind imediat incluşi în programul de îndopare fotbalistică: titlu, cupă, Champions League. Relaţia spectator-echipă s-a format pe baza unor aşteptări tot mai mari, îndeplinite în fiecare an de Paszkany: o promovare, apoi încă una, cupe europene, titlu şi în final Champions League. Pentru suporterul român, asta reprezintă absolutul viselor, maximul pe care i-l poate oferi o echipă. În Gruia însă, orizontul aşteptărilor e mult mai departe.
CFR nu şi-a crescut publicul, l-a adoptat şi a încercat să-l formeze, omiţând că acestuia îi lipsesc anii de început. Dresând o masă cu caracter fluctuant, fără gena fidelizării în sânge, s-a ales doar cu nişte guri flămânde de performanţă. Până la următoarele generaţii, cer ca termenii "suporter" şi "CFR" să nu fie alăturaţi niciodată.
Realizaţi paradoxul lui Paszkany? A cucerit fotbalul românesc şi galeria lui încape pe "happilica" lui Măruţă!
