De această dată, ecuaţia europeană dinaintea Consiliului European care ar trebui să decidă cadrul financiar multianual pentru 2014-2020 este în aşa hal de complicată, încât totul ar putea să se soldeze cu un eşec cu consecinţe încă greu de precizat. Unde este România în această ecuaţie?
Nici cu alte ocazii România nu a avut parte de o forţă de negociere semnificativă sau de un cuvânt important de spus, decât în cazuri excepţionale (parţial, problematica conflictului îngheţat din Transnistria, câteva situaţii rare în care europarlamentari români au fost raportori ai PE). Însă de această dată micile catastrofe pe care ni le-am provocat singuri pe plan intern ne vulnerabilizează şi mai mult. Monedele de schimb ale preşedintelui Băsescu devin tot mai devalorizate cu cât legitimitatea populară şi puterea sa reală în statul român sunt din ce în ce mai slabe. Angajamentele pe care şi le-ar putea asuma în negocieri sunt apă de ploaie dacă guvernul şi parlamentul de acasă îi sunt ostile în (aproape) orice situaţie, iar buna conduită europeană a României nu mai poate fi nici aceasta un argument, după ce hărmălaia şi instabilitatea politică din vară au creat o falie suplimentară între marile blocuri politice europene. „Copilului rău" îi arde să pună piedici încă o dată unui buget care îi conferă sume teoretice sporite în viitorul exerciţiu bugetar, comparativ cu cel anterior, deşi nici măcar sumele de până în 2013 nu a fost în stare să le cheltuiască. Din ce motive? Nenumăratele scrisori şi avertizări de la CE vin şi ne explică aproape dându-ne cu capul de tablă: corupţie în achiziţiile publice, conflicte de interese nedetectate sau nepedepsite, autorităţi de management prost plătite şi/sau pur şi simplu incompetente care blochează din pix banii europeni, politizarea excesivă a autorităţilor publice la toate nivelurile, lipsa de coeren?ă strategică de la bunul început al construirii programelor operaţionale etc.
Încă ceva: sunt deja două luni de când Angela Martinez-Sarasola, şefa Unităţii pentru România din cadrul DG Regio (adică Directoratul General pentru Politici Regionale al CE) a tras de urechi guvernul Ponta că, în pregătirea discuţiilor pe tema bugetului european, România nu reuşeşte să-şi elaboreze o poziţie coerentă cu privire la strategiile sectoriale de dezvoltare aferente noului buget şi dă dovadă de lipsă de viziune pentru viitor. La acea dată, dl. Ponta spunea că se va constitui un grup de lucru special în executiv pentru a schiţa obiectivele principale, însă chiar dacă România va fi reprezentată la Consiliul European de dl. Băsescu, Guvernul nu se va consulta cu Preşedinţia pe această temă. De atunci, dinspre Guvern e tăcere totală, că tot cabinetul e pe teren, în campanie. Cu trei zile înaintea Anului Nou, pe 29 decembrie 2011, Ministerul Afacerilor Europene lansa o licitaţie restrânsă pentru atribuirea unui contract de consultanţă „pentru identificarea nevoilor de dezvoltare post 2013". Abia de vreo două săptămâni a fost semnat contractul, iar la primele date concrete nu avem a ne aştepta prea curând.
Tot acest context care nu ne face cinste defel vine după o vară care a fragilizat toate instituţiile fundamentale ale statului înaintea unei noi runde de alegeri ce ne găseşte cu cea mai mică încredere posibilă în politicieni şi în instituţiile pe care urmează să le populeze. Dl. Ponta se vede treaba că este hotărât să schimbe Constituţia în primele luni ale lui 2013, insistând pe instituirea de regiuni de dezvoltare care să se suprapună cu actualele judeţe, într-un demers care nu doar că nu va unge ruginitul mecanism birocratic, dar îl va supraîncărca prin dublare. Instituţiile cărora le-a descoperit fragilitatea, precum Curtea Constituţională, vor deveni şi mai fragile prin faptul că hotărârile vor putea fi cenzurate de Parlament, iar despre un sistem de reglaj reciproc între puteri (checks&balances) parcă nu-i vine să vorbească prea mult înainte de alegeri, mai ales că ulterior, cu o majoritate confortabilă în Parlament, ar putea fi ultimul subiect de care să-i mai pese.
Această Românie merge să bată cu pumnul în masă la Bruxelles. Din fericire, poziţiile noastre coincid în puncte esenţiale cu cele ale altor state mai bine plasate. De pildă, România este unul din cele 15 state (inclusiv Croaţia) reunite în grupul „Prietenii Coeziunii", care are drept scop obţinerea cât mai multor bani pentru politicile de coeziune care să reducă decalajele dintre săracii şi bogaţii Europei, deşi interesele nu sunt pe deplin convergente nici chiar în acest grup. Apoi, există o serie de state, printre care şi Germania, pentru care obţinerea unui consens în această săptămână este foarte important şi ar putea să cadă de acord asupra unei variante mai relaxate de buget decât cea din viziunea d-lui. van Rompuy şi a celorlalţi „donatori". Mai departe, Italia se află într-o situaţie delicată: îşi doreşte să primească fonduri de coeziune pentru sudul încă sărăcit, dar nu ar mai prea vrea să dea bani de pomană celorlalte ţări din flancul sudic, aflate în dificultăţi majore (Grecia, Spania, Portugalia), dar în final poziţia sa la Consiliu probabil va susţine un buget mai mare. La fel, Germania şi Austria, poate şi Olanda, au interesul pragmatic să ajute la dezvoltarea cât mai accelerată a ţărilor din Europa Centrală şi de Est (mai ales Polonia, Cehia, Slovacia şi Slovenia), în condiţiile în care perspectivele propriilor economii nu sunt deloc roz, iar revenirea pieţelor lor interne depinde şi de un plus de bunăstare al vecinilor de la est. Franţa, care, alături de Polonia şi aceeaşi Italie, este principala beneficiară a sumelor dedicate Politicii Agricole Comune (PAC), are şi ea interesul să lupte pentru un buget rotunjor la acest capitol şi critică proiectul preşedintelui van Rompuy, însă poziţia sa este grav fragilizată de retrogradarea ratingului de ţară de către Moody's, zilele trecute, în pragul summit-ului de la Bruxelles, ca o coincidenţă simpatică, n'est-ce pas? Rămân nucile tari de unde poate foarte bine să sară veto-ul ?i problemele care să împiedice consensul: Marea Britanie, Danemarca, Finlanda, poate Suedia, contributori neţi fără interese mari şi directe nici în PAC, nici în politica de coeziune.
Dacă tot vorbea dl. Ponta despre veto, o lectură frugală a proiectelor de până acum ne arată, aşadar, că România va avea, în cel mai pesimist scenariu, mai mulţi bani la dispoziţie decât până acum, aşa încât nu ar avea nici măcar motive, darmite căderea politică şi morală, să recurgă la acest gest extrem. Cum ar fi fost oare dacă dl. Ponta ar fi decis, de pildă, să creeze un sistem de control al alocării fondurilor europene gestionat de un organism extern independent? Sau dacă s-ar fi gândit să pună pe hârtie nişte priorităţi ale perioadei 2014-2020, într-o strategie coerentă şi cu termeni de realizare? Sau dacă, spăşit, ar fi recunoscut marile măgării pe care le-a făcut în vară USL-ul şi ar fi început negocierile pentru desemnarea unui Avocat al Poporului convenit de toate partidele? Sau dacă nu s-ar fi apucat să calculeze banii europeni à la Pristanda („Fiecare român va pierde 400 de euro din bani europeni, dacă preşedintele Traian Băsescu nu va folosi dreptul de veto împotriva proiectului de buget al Uniunii Europene") şi nu i-ar fi instigat pe miniştrii săi să mintă public în legătură cu gradul real de absorbţie? Sau dacă dl. Băsescu ar fi acceptat, de la înălţimea infailibilităţii sale serene, că minima aparenţă de consens între liderii politici de la Bucureşti ar fi fost cu adevărat în avantajul capacităţii de negociere a României, la toate palierele, inclusiv în Consiliul pentru Afaceri Generale (CAG), organismul care pregăteşte practic summit-ul de joi şi vineri, acolo unde îl trimitea la băşcălie pe premierul Ponta în locul ministrului Leonard Orban. Uman, îi poţi înţelege pe mai toţi politicienii care vorbesc năzbâtii uluitoare pe teme europene, că doar sunt în campanie electorală, au interese personale directe pe termen de cel puţin 4 ani şi - puneţi-vă în locul lor - îi doare undeva de rezultatul final al unor negocieri din care nu pricep o iotă, nici chiar rezoluţia finală. Dar de la vârful ierarhiei şi mai ales de la cei care au cele mai mari şanse să dirijeze destinul României pe ani buni de aici înainte (USL, prin d-nii. Ponta şi Antonescu), trebuie să avem mai multe pretenţii. Momentan, anvergura politică pe care o trădează în ieşirile publice este cea a unor muşte zgomotoase şi mult prea obişnuite cu mediul putred în care şi-au lepădat, recent, starea de larvă.
Altfel, sunt convins că, la fel ca şi mine, în nesfârşita naivitate empatică, aţi observat cum, că sunt români, prieteni ai coeziunii sau adepţi ai cheltuirii chibzuite, toţi politicienii europeni sunt munciţi rău de gânduri privind viitorul construcţiei europene. Ei, aş, să ne revenim, li se rupe. Dintr-un ideal utopic care hrănea nevoia de mit a popoarelor, Europa a devenit un simplu reper comparativ care să scoată în evidenţă dimensiunea naţionalistă a unuia sau a altuia. Din acest punct de vedere, dl. Antonescu măcar este sincer în dispreţul său netulburat faţă de valorile unificatoare ale UE. Alţii doar tac şi (des)fac, fiecare după interesul său, personal sau naţional. Că pe limba europeană, e cam totuna!
