Începând cu epoca modernă și a votului universal, omul providențial a luat chipul omului de stat. Adică omul politic, care ajuns la putere, fie democratic, fie în urma unor aranjamente politice, a unor mari frământări sociale sau chiar a unor lovituri de palat, se preschimbă în om de stat și devine părinte al națiunii și ziditor de stat modern. Avem, în cazul României, strălucitul exemplu al regelui Carol I - „neamțul providențial", cel care, în cei 48 de ani de domnie a împins România din feudalism pe drumul modernității și a așezat-o în rândul statelor europene civilizate. Sau, în cazul altei țări vecine, e vorba de generalul Mustafa Kemal, cel supranumit Ataturk, pentru rolul său de părinte al Turciei moderne. Revenind la al nostru mare suveran Carol I, e bine să reamintesc că el a fost adus în țară nu atât de însoțitorul și omul său de încredere, Ion C. Brătianu, cât de o nevoie națională. De necesitatea stabilității, continuității, seriozității și modernizării unei societăți și a unei națiuni încremenite în istorie și decădere. Adică de un nou ciclul istoric. Iar Omul cu coroană de rege a împlinit așteptarea și interesul național. De numele lui Carol I se leagă independența țării, securitatea națională, regatul și instituții aidoma celor europene. De la munca și opera sa, în conștiința națională a rămas respectul și nostalgia pentru mitul neamțului providențial. Și a mai rămas ceva esențial: unitatea tuturor românilor în jurul său și, mai ales, ascultarea ce i-au dat pentru îndeplinirea obiectivelor naționale. Ascultare care a izvorât din respect și recunoaștere a calității de om providențial. E de-ajuns să amintesc că balcanica, uneltitoarea și nesupusa elită politică românească a acceptat, fără crâcnire, sistemul rotativei guvernamentale, propus de Carol, pentru a fi administrată țara în pace și ordine de cele două mari partide: liberal și conservator. Astăzi, la aproape 150 de ani, îmi pun fireasca întrebare: ajunsa, oare, biata mea țărișoară și nevoita noastră națiune în pragul unui nou ciclu istoric? Care e nevoia națională capabilă să nască omul de stat providențial care să o împlinească? Cred că nu ne-ar ajunge toate paginile acestui ziar pentru a enumera toate nevoile publice și toate componentele interesului național care se cer împlinite urgent. Și dacă, cred, cu toții suntem de acord că sunt întrunite condițiile necesare pentru o apariție providențială, oare de ce simt la orizont, tot mai mulți dintre noi, doar neputință, goliciune și ratare. La 25 de ani de la sfârșitul erei comuniste, românii au ajuns ratații Europei. Masochiști care tot experimentează, extrem de costisitor, țeapa politică și eșecul colectiv, după fiecare scrutin electoral. Sperând și așteptând, cu resurse tot mai puține, că ziua de mâine le va aduce pe acel om de stat providențial. Capabil și conștient că istoria nu mai are răbdare și va fi aspră cu netrebnicii nerecunoscători și risipitori. Inclusiv cu cei reuniți într-o populație, popor sau națiune. Privind în zare, la duminicile ce vin, te cuprinde o nesfârșită nostalgie și-un dor către trecut. Față de zilele, lunile și anii în care s-a făcut istorie. Și până la urmă ajungi să te împaci cu gândul că nu ești prea bătrân și nu aici aici e ciclul tău istoric, ci pe alt tărâm. Să auzim de bine!
