Teamgeist sau lecția stejarilor

Despre victoria aceea ireală a Japoniei contra Africii de Sud la Cupa Mondială de Rugby încă se discută de sâmbătă.

Metaforele care descriu curajul inconştient al învingătorilor, care au refuzat un egal nescontat pentru o victorie imposibilă nu contenesc, s-au inventat comparaţii care conduc înspre fotbal, pentru uşurarea înţelegerii momentului de către profani (Liechtenstein vs. Brazilia), iar acest sport, în care marile surprize sunt aproape la fel de improbabile precum aterizarea forţată a unui OZN pe Twickenham în timpul marii finale, a mai născut o poveste de spus nepoţilor.

Dar rugby-ul în sine, nu un meci sau o faptă de eroism anume, este o pildă. Etica superioară aparte a sportului şi filosofia ce se află în spatele regulamentului sunt atât de diferite de cele din alte sporturi şi atât de benefic aplicabile în societate încât merită să ne aplecăm puţin asupra lor.

1. Trebuie spus din capul locului că legile jocului sunt grozav de stufoase şi complicate, încât nu cred să fie mai mult de 1% din privitori care să poată descâlci infailibil fazele din grămezi sau din moluri. De aceea, toţi participanţii - jucători, antrenori, spectatori - înţeleg să respecte deciziile arbitrului fără crâcnire, ca o dovadă de disciplină şi respect pentru autoritatea lui. Mai mult decât un cunoscător fără cusur al literei şi spiritului regulamentului, arbitrul este şi un educator pe teren, care explică fără încetare jucătorilor ce au greşit şi, mai mult, le indică uneori greşeala dinainte de a se produce, pentru a le da şansa să reintre în legalitate.

Persistenţa unuia sau mai multor jucători în aceleaşi erori îl va face pe arbitru să penalizeze întreaga echipă, fie doar printr-o lovitură de pedeapsă, fie chiar prin eliminarea temporară sau definitivă a celui în culpă. În plus, arbitrul este cel care are grijă nu doar ca infracţiunile să fie pedepsite punctual, ci şi ca jocul să fie atractiv, iar punctele să ajungă la cei deopotrivă puternici şi disciplinaţi. Arbitrul îi sfătuieşte permanent pe jucători, îi laudă pentru reuşite sau îi critică dacă i se pare că se îndepărtează de la spiritul jocului. Este ca un părinte aspru ale cărui decizii nu sunt întotdeauna drepte, însă se consacră scopului superior al păstrării integrităţii fizice şi morale, în egală măsură ca importanţă.

Îmi aduc aminte de un episod petrecut în 2013 într-un meci din campionatul englez. Cu câteva secunde înaintea pauzei din meciul cu Leicester Tigers, cei de la Northampton Saints beneficiau de o lovitură liberă din propriul teren. Arbitrul dorea ca jocul să continue cu încă o fază; potrivit regulamentului, reprizele se prelungesc până la încheierea fazei care se derulează la expirarea celor 40 de minute, până când jocul se întrerupe din oarecare motiv (balonul iese în margine, se acordă o penalitate, se marchează un eseu sau balonul este "mort").

Arbitrul i-a atras atenţia executantului şi căpitanului echipei sale să nu trimită balonul în margine - cea mai facilă opţiune, ci să-l joace, dar acesta nu s-a conformat, aşa încât a urmat o grămadă în care mingea a fost introdusă de adversari. Doar două cuvinte de ocară, nici măcar adresate arbitrului, ci unui adversar, într-un moment de frustrare şi tensiune, au fost de ajuns ca jucătorul indisciplinat să fie eliminat definitiv, iar ulterior suspendat 11 săptămâni de către forul disciplinar al Federaţiei. A pierdut finalul sezonului, convocările la echipa reprezentativă a Marii Britanii şi chiar cariera i-a fost pusă în pericol pentru un moment de rătăcire şi lipsă de respect.

2. În afară de toată sumedenia de situaţii în care un jucător poate greşi, există un principiu simplu şi imuabil al jocului: echipa care atacă nu poate pasa decât înapoi. Câştigarea de metri de teren nu are voie să fie un lucru uşor. Deci, se poate face cu piciorul şi cu fuga, dar dacă asta vi se pare simplu, atunci trebuie s-o încercaţi. Se mai poate fie prin forţa pătrunderii cu balonul în mână, dar oricare din cei 15 adversari abia aşteaptă să te pună la pământ. Un ultim caz este acela în care indisciplina adversarilor îţi oferă 10 metri suplimentari de teren, care în condiţiile date sunt enormi. Nimic nu se capătă pe gratis, pentru orice amărât de centimetru se scurg kilograme de sudoare, se trosnesc braţe şi coapse, se muşcă, se împinge, se trage, se luptă, se renunţă la instinctul individual de conservare spre beneficiul echipei.

3. Geneza munţilor acelora de carne din meleuri se găseşte într-un moment crucial al jocului, placajul, care are în sine o filosofie proprie. Când un jucător doreşte să aplice un placaj omului cu balonul, trebuie să ştie că o va putea face doar cu braţele la corp, nu mai sus de umeri, nu cu picioarele, nu prin piedică, doar ca la carte, prin forţa braţelor, disciplină şi coordonare motrice.

De îndată ce l-a pus la pământ, este obligat să-l elibereze, placajul şi-a atins scopul, iar jocul trebuie să continue, mingea trebuie să se mişte, oamenii trec mai departe, la faza următoare. Nici cel placat nu mai are voie să ţină de balon, fiind obligat să o pună la dispoziţie altor jucători care au voie să o joace doar din picioare, nu căzuţi la pământ. Orice întârziere în eliberarea omului sau balonului, orice obstrucţionare a continuării jocului, prin diverse mijloace voite sau întâmplătoare, se penalizează, iar echipa întreagă are de suferit o penalitate în favoarea adversarilor.

4. Nu există alt sport în care echipa, nu individul, să conteze atât de mult. Fiecare jucător îşi ştie locul şi rolul şi sunt foarte rare ocaziile în care şi le schimbă. Primii opt alcătuiesc pachetul de înaintare, cei care formează grămezile, acele inferne în miniatură în care se ciocnesc coloşii pentru a câştiga un balon şi câţiva centimetri. Urmează mijlocaşul la grămadă, tot bine făcut, dar mai mărunţel, trebuie să fie ager şi să ofere dinamică jocului, pentru că el alimentează cu baloane grămada şi propria echipă, în joc deschis. Uvertura este primul om de pe linia de fund şi creierul echipei, are cea mai bună viziune a jocului, decide unde, când şi cum să paseze, joacă bine cu piciorul şi are nevoie să îşi cunoască perfect coechipierii, ca să poată analiza de fiecare dată opţiunile care îi sunt date.

În sfârşit, oamenii de pe "trei-sferturi" sau "troacarii", centrii şi aripile, în egală măsură vitezişti neîntrecuţi şi placheuri fără milă, iar în spatele tuturor stă fundaşul, care trebuie să întrunească toate calităţile celui mai bun placheur, celui mai bun prinzător al baloanelor lungi şi înalte şi ale celui mai bun jucător cu piciorul. Toată echipa este un angrenaj ale cărui piese nu înseamnă nimic de unele singure, dar care suferă din greu atunci când îşi pierde şi cel mai neînsemnat element. Teamgeist la un nivel superior, modestie şi umilinţă, chiar şi pentru marile legende (individuale) ale acestui sport.

Dacă nu aţi văzut niciodată un meci de rugby, oferiţi-vă răbdarea de-a o face. Dacă aţi încercat, dar n-aţi înţeles nimic, atunci mai încercaţi o dată, cu atenţie la felul în care fiecare din cei 30 caută să joace în beneficiul echipei şi în respectul suprem al efortului sportiv. Priviţi-i pe uriaşii care vin spăsiţi la judecata argumentată a unui pipernicit de arbitru, fără să aibă dreptul să mormăie, nicidecum să protesteze, decât cel mult prin intermediul unei intervenţii civilizate şi explicative a căpitanului.

Urmăriţi cum totul se subsumează principiului de bază al lipsei oricărui beneficiu fără efort şi al răsplatei negreşite pentru cei care se sacrifică. Etica aceasta a muncii recompensate pe măsura efortului nud, dezbrăcat de trucuri, înşelătorii şi harnaşamente, este piatra de temelie în jurul căreia se construieşte succesul unei echipe pe teren.

Şi apoi traduceţi apoi sportul acesta învechit în ale sale, cu regulile lui complicate şi desuete, dar niciodată puse la îndoială, în limba legilor care guvernează societăţile. Şi veţi vedea limpede ce, cum şi de ce nu funcţionează cum ar trebui.