Sunt de părere că Opera Naţională din Bucureşti ar trebui redată exponenţilor genului liric, căci nu este treaba celor din minister, chiar dacă ar fi pricepuţi. Un minister are de asigurat cadrul legal pentru decizii ale specialiştilor şi anumite premise. Atât! În fapt, găsesc inacceptabil ca o personalitate ca Angela Gheorghiu, care a avut candoarea să mărturisească că este gata să-şi servească ţara, să fie ocolită în discuţia privind Opera şi în cea privind orice altceva legat de cultură. Nu este singura personalitate care nu a fost întrebată. Se pot da numeroase, alte exemple. Tot mai des se repetă cinic situaţii de tristă amintire, în care activişti mediocri, ajunşi în funcţii prin accidentele istoriei, covârşeau vederile personalităţilor reale.
Cât priveşte cealaltă chestiune, aş spune că, sub pretextul apelului la "tehnocraţie" (termen pe care decidenţii carpatici îl compromit neprecaut!), se fac numiri ce vin din partea mai ascunsă a societăţii (coterii, reţele, grupuri de interese etc.). Acestea nu au de a face cu tehnocraţia, care este cu totul altceva, dar nici cu meritocraţia, pe care tehnocraţia o presupune oarecum. De ce nu se aruncă privirea în jur pentru a vedea dacă nu cumva profesionişti veritabili, cu prestaţie şi merite incomparabile, se cuveneau invitaţi să preia răspunderea culturii? Împrejurarea că este o desemnare făcută pe cel mult şase luni nu scuză nici de data aceasta lucrul de mântuială.
Se fac, din nefericire, multe desemnări arbitrare şi de care, la drept vorbind, nimeni nu răspunde.
În fapt, cine îşi asumă desemnările din guvernul actual, când cei care le-au făcut se spală pe mâini într-o ţară asfixiată de amatorism şi abuzuri? Desemnări care duc la ţinerea în loc a domeniilor, dacă nu cumva la dezorganizări pe scară mare, precum cele ce se prefigurează acum în domeniul salarial şi social, după extrem de păgubosul rateu în accesarea fondurilor europene!
Problemele care se pun în joc, în discuţia despre cultură, sunt însă mai profunde decât simpla administrare. Aceasta fie şi numai din motivul că ceea ce numim cultură nu se lasă redus, cum se mai crede, la expresii ale unei spontaneităţi refractare la evaluare. Orice floare este bine să înflorească, dar de aici nu rezultă că toate fructele sunt folosibile. Cultura este, la propriu, ansamblul reprezentărilor şi ideilor, al simbolurilor şi asumţiilor ce se regăsesc în trăirea socială a vieţii. Indicatorii ei efectivi, la scara societăţii, sunt, orice s-ar spune, nivelul cunoaşterii, competenţa tehnică, randamentul economic, îndemânarea administrativă, sensibilitatea civică, efervescenţa spirituală. Cultura propriu-zisă susţine o civilizaţie şi, atunci când surprinde realitatea sub aspecte şi în formule noi, anticipează şi chiar induce o civilizaţie.
Discuţia despre cultură este afectată în ultimii ani de fapte noi, pline de urmări. Iată cîteva din cele ce ne privesc nemijlocit.
A sporit efectivul celor care se ocupă de cultură - ceea ce nu este în sine un rău. Ca totdeauna, însă, a crescut şi mulţimea veleitarilor şi a celor care gravitează în jurul culturii. Uneori, vocea acestora copleşeşte. Este aplaudat fără a-l mai scruta cel care oferă beneficii (bani, slujbe, deplasări etc.) şi se recurge la orice mijloc de atac când cineva apelează la seriozitate. În plus, este pierdută autoreglarea sistemului cultural din momentul în care reţeaua ce lega publicaţiile, producţia culturală în genere, de publicul larg s-a destrămat, iar critica de evaluare a dispărut.
Pe nesimţite, s-a format categoria "managerilor", dar pregătirea acestora se dovedeşte a fi prea îngustă pentru domeniul vast al culturii. Odată ajunşi la decizii, în loc să lucreze măcar la a regla sistemul, aceştia, prea puţin familiarizaţi cu creaţia, aplică tehnici de simplă manipulare, împărţind avantaje unora sau altora ca şi cum ar fi din banii propri. "Managerii" ajung astfel să manevreze oamenii care creează, mai ales că, în spatele celui care deţine pârghii administrative, se pun repede persoane direct interesate (un post în exterior, o finanţare în plus etc.) sau chiar forţe obscure, pe care nimic nu le legitimează.
Spre deosebire de alte ţări ale tranziţiei, la noi pluralismul s-a subţiat odată cu constituirea curentului ce se revendică din "noua corectitudine politică". Unii nu acceptă împrejurarea că 1989 a fost deschiderea şansei pentru libertatea fiecărui cetăţean, pluralism şi deliberare democratică, nu înlocuirea unei ideologii anacronice, cu altă ideologie. Ei mai năzuiesc la proprietatea asupra adevărului şi caută să slăbească pluralismul. S-a văzut, bunăoară, cum ministrul de până mai ieri al culturii vorbea de "reforma" sa şi pretindea ca ceilalţi să i-o păstreze neclintit, ca şi cum reformele ar fi decizii private, în faţa cărora cetăţenii s-ar cuveni să stea smirnă. În orice caz, pe scenă au intrat păzitorii curţii, chiar dacă pe partea opusă, care caută să acrediteze ideea falsă că istoria s-ar fi sfârşit. Devize care ar trebui corelate continuu cu ceea ce se petrece în realitate - precum "să privatizăm în orice chip!", "să nu discutăm hotărârile justiţiei!", "să facem ce ne cer firmele şi reprezentanţii străini!" - sunt aruncate sentenţios în capul cetăţenilor, în încercarea de a-i reduce la tăcere.
La acestea se adaugă degradarea pregătirii specialiştilor. Rupturi mai vechi - de pildă, între tehnologie şi cultură, litere şi filosofie, drept şi sociologie, inginerie şi economie, medicină şi antropologie etc. - se simt tot mai mult pe terenul culturii ce aspiră la performanţă şi cel al promovării ei. În epoca expansiunii interogaţiilor, a revizitării fundamentelor, a argumentărilor precise şi riguroase şi a abordărilor holiste, se gândeşte în mod frecvent înregimentat, pe fragmente, şi, ceea ce este mai grav, eminamente parohial, neînţelegând ansamblul. Şi, oarecum inevitabil, apelând din plin la panoplia sofismelor elementare!
Consecinţele acestor fapte sunt tot mai perceptibile. Unele au natura unor lacune. Dau câteva exemple din sfera culturii.
Sunt lacune în circumscrierea culturii care s-a produs. De pildă, se pot număra pe degetele unei mâini ediţiile de opere complete din autorii români. Sunt rare ediţiile critice. Prea puţin înţeleşi în istoricitatea firească, clasicii sunt decretaţi obsoleţi. Inşi care nu au cu ce concura perorează despre "generaţii epuizate". Scrierea istoriei este ba liricoidă, ba comercială, ba ideologizată, dar rareori oferă istorie lămuritoare, demnă de încredere.
Sunt apoi lacune în valorificarea culturii de vârf. Doctoratele fiind tot mai formale, monografiile cuprinzătoare continuă să lipsească. Cel mai nou, "cazul Brâncuşi" devine grăitor. La reuniunea aniversară din februarie 2016, organizată pe meleagurile natale ale marelui sculptor, cei care revendică statut de brâncuşologi au repetat date cunoscute, fără să adauge ceva nou la exegeza brâncuşiană, dacă nu la cvasiobligatoriul "Muzeu Constantin Brâncuşi", din Târgu Jiu, deja excesiv amânat. Autorităţile ar trebui să se teamă că trece "anul Brâncuşi" şi nu rămâne deocamdată mai nimic în urmă, ca cercetare de anvergură şi etalare a unuia dintre părinţii sculpturii contemporane.
Sunt, în sfârşit, lacune de orientare. Prevalează şi acum orientarea spre trecut în dauna prelucrării în opere propriu-zise a experienţelor prezentului. Criza viitorului - ca temă şi ca mănunchi de eventualităţi de evoluţie - este prea puţin percepută.
Unii sunt vindicativi, dar justifică întrebarea: unde este opera? Grupuri întregi lasă fără răspuns aceeaşi întrebare. Or, este de asumat că nu este posibilă creaţie fără distanţare critică de realitate, fie ea şi implicită. Adică fără exigenţe etice şi angajament ideatic! Nu se ajunge la relevanţă fără viziune bazată pe experienţe. Nu se ajunge fără asumare de sine cu deschidere spre alte asumări. Nu se ajunge fără reflexivitate.
Pandantul cultural al "noii corectitudini politice", cum s-a putut observa de numeroase ori în evenimentele ultimilor ani, este "cultura" de reflex pavlovian, de redare directă a impresiilor senzoriale sau a reacţiilor lăuntrice. Este cultura ce poate exprima autorul, dar prea puţin destine şi întrebări ale oamenilor. Desigur, "realismul magic", validat cu multe decenii în urmă de avangardele Răsăritului, rămâne un ansamblu de tehnici artistice extrem de fecunde şi a creat, pe bună dreptate, epocă. El pare la îndemână, dar dă rezultate doar la cei care ajung la viziune proprie şi dispun de reflexivitate. Altfel, cum se poate uşor sesiza, el rămâne doar isteţime.
Selecţia greşită a personalului a devenit o altă tară costisitoare. Este destul să observăm că instituţiile din România s-au umplut de „desemnaţi", de „numiţi" în funcţii de decizie. Este aici, desigur, şi o insuficienţă a Constituţiei (1991), care iese în relief ori de câte ori buna credinţă face pauze. Legea fundamentală nu diferenţiază de ajuns între procedura desemnării şi semnătura pe aceasta, încât se poate crede că legea dă dreptul la desemnare unipersonală.
Legislaţia şi reglementările comit apoi adevărate aventuri în materia selecţiei personalului, ce reduc controlul public în favoarea capriciilor decidenţilor respectivi. În orice caz, insuficienţele devin repede erori, iar erorile obiceiuri, de care se profită fără scrupule. Peste toate, mereu se desemnează "băieţi buni" în funcţii de răspundere, dar ceea ce iese este dăunător pentru societate şi se regretă în şedinţe şi discursuri, pentru ca metehnele ce au dus la daune să revină.
Se cuvine luat aminte cu fiecare prilej că preşedintele SUA sau cancelarul federal al Germaniei sau mulţi alţii aflaţi în cele mai bine legitimate funcţii în democraţiile lumii, nu pot numi demnitari atât de unipersonal cum se face la Bucureşti. Nici nu o fac! Consecinţele de la noi nu sunt deloc de neglijat. Prea mulţi concetăţeni devin, uneori împotriva convingerilor pe care le afişează, aserviţii celor care îi desemnează. Este prea cultivată atitudinea de genuflexiune, de conformare la opinia "de sus", în dauna gândirii proprii şi a exprimării demne a propriei păreri, fie ea şi inconfortabilă. Discuţia problemelor este prea des mutată într-un ceremonial al ierarhiilor, ce nu are de fapt - cum nu a avut nici altădată în istorie - vreo legătură cu interesul public. Mai mult, cum se poate constata lesne, "desemnaţii" ajung să-i ia sub control pe cei aleşi prin vot cetăţenesc, scoţând astfel încă o dată democraţia din funcţiune.
Iar atunci când recrutarea "desemnaţilor" se face dintre cei pentru care se intervine ocult (fii, nepoţi, amici, soţii, preferaţi ai unei firme, ai unei coterie, etc.) lucrurile o iau pe o direcţie şi mai străină democraţiei. Prezentarea acelora în exterior ca "reprezentanţi" nu numai că nu rezolvă nimic, căci cel numit astfel este interesat mai mult să intre în graţii, dar compromite de la început o ţară sau cel puţin elita ei culturală. Nu se ajunge la succes în exterior cu "desemnaţi" şi "numiţi ocult", într-o lume a competiţiei, în care fiecare competitor îşi valorifică atuurile şi trage consecinţe din slăbiciunile altuia. Nu se poate ascunde la nesfârşit lipsa legitimării şi a corectitudinii, mai ales că alte ţări fac concursuri deschise, inclusiv pentru posturi pretenţioase de reprezentare externă, şi-şi respectă cetăţenii indiferent dacă cineva este sau nu în spatele lor.
În reprezentarea culturală externă a României nu numai că s-au evitat concursurile, recurgîndu-se la desemnări pe care nimeni nu a fost obligat să le justifice, dar s-a şi operat cu o înţelegere laxă a culturii. De multe ori, găselniţa a trecut drept performanţă, iar isteţimea drept pricepere. Nu a mai fost astfel vreo piedică la alunecarea în confundarea unor simple tatonări de creaţie cu cultura de reprezentare, a tehnicilor de prezentare cu cultura însăşi - după cum în politica externă statistica întâlnirilor a fost luată ca indiciu de dezvoltare, iar strângerea mâinilor şi pozele drept cooperări fructuoase. Nu a mai fost stavilă nici la promovarea mizerabilismului în prezentarea realităţilor din ţară. Triumfalismul de altădată era o ideologie blamabilă, dar mizerabilismul la care s-a recurs ulterior nu este mai puţin blamabil şi duce unde a dus de fapt: la distorsionarea imaginii.
Numirea de la Cultură a reamintit multora istoria Institutului Cultural Român. Mi-am spus părerea asupra acesteia cu alte ocazii (vezi Andrei Marga, Sincronizarea culturii române. Un proiect, Editura Tribuna, 2014), iar din programele pe care le-am anunţat atunci se mai alimentează destui, în continuare. De aceea, nu reiau cele spuse.
Aş reitera însă observaţia că este de urmărit nu doar prezentarea datelor culturii, ci şi cunoaşterea şi recunoaşterea unei întregi culturi. Iar acestea presupun o reconsiderare cuprinzătoare.
Bunăoară, în materie de prezenţă pe piaţa editorială, soluţia durabilă rămâne asocierea cu librării din mari capitale pentru desfacerea continuă de publicaţii din ţară pe piaţa europeană, cum fac deja de ani buni ţări comparabile. Nu mai discut costurile mai mici şi eficacitatea crescută. Această soluţie ar înlătura definitiv şi servitutea continuu reclamată a prezentării în exterior faţă de un grup sau altul.
Este, în orice caz, nevoie de opţiuni în constelaţia de posibilităţi ale unei lumi deschise. Devize precum "latinitatea orientală", "democraţia ca formă de viaţă", "echilibru social", "gândire liberă", "meritocraţie" sunt, cu siguranţă, printre reperele realiste şi rezistente ale unei culturi sănătoase. Aceasta îşi asumă realitatea împreună cu ceea ce-i lipseşte şi se sustrage deopotrivă triumfalismului de odinioară şi mizerabilismului ce l-a înlocuit.
Peste toate, însă, plasarea în concursuri a ocupării posturilor şi funcţiilor constituie cheia revigorării. Deschiderea ocupării posturilor spre societate este totdeauna sursă de dinamică. Am afirmat în 2012 şi reafirm acum că nu se pot obţine performanţele de care este nevoie cu recrutări clientelare sau, oricum, pervertite ale personalului. Concursurile sub control public sunt, de altfel, şi singura cale pe care s-ar putea oxigena organizări încremenite în festivism şi corupţie.
