Cum ne gândim la o dezvoltare durabilă?

Municipiul nostru trebuie cât mai curând confruntat cu trei deziderate majore.

Ele sunt ieşirea din efectele crizei, consolidarea coeziunii Asociaţiei ariei metropolitane şi definirea coordonatelor unei politici de dezvoltare prin Planul Urbanistic General (2010?), ce trebuie să aibă în vizor următorii cinci, dar mai ales o etapă medie de 10-15 ani.

 

In paralel, i se pretinde şi să se încadreze în recomandările Uniunii Europene, care se tot adună începând de la sfârşitul secolului trecut, un handicap ce nu e uşor de surmontat mai ales când avem obiceiul de a gândi doar de azi pe mâine.

 

Deocamdată nu mă voi ocupa de cele trei deziderate semnalate la început, ci de handicapul ce trebuie recuperat. îmi voi permite pentru început doar să punctez majoritatea temelor şi apoi să insist doar asupra unora. Deci, telegrafic înşir: terenul ca avuţie naţională (Amsterdam 1985, Leipzig 2007), creşterea oraşului  (Lisabona 1998), dezvoltarea urbană integrată (Leipzig 2007; 2009), oraşul ecologic (Leipzig 2007), oraşul competitiv (Atena 2003; Leipzig 2007), identitatea, atractivitatea (Atena 2003),  biodiversitatea (Lisabona 1998; Leipzig 2007), baukultur (Leipzig 2007).

 

Pledoaria tot mai insistentă pentru dezvoltarea durabilă (anticipată încă din 1972 prin raportul “Limitele Creşterii” al Clubului de la Roma) ne îndeamnă să atenţionăm că pentru a defini coordonatele în care s-ar înscrie dezvoltarea municipiului, într-un viitor previzibil (deşi în faţa unei asemenea anticipări numărul incertitudinilor creşte necontenit) este recomandabil să cunoaştem aprofundat potenţialul şi limitele structurii urbane moştenite. O astfel de radiografie, produs al unei echipe elevate de profesionişti, ne-ar oferi o diagnoză absolut necesară definirii unei temeinice politici urbane care să poată fi îmbrăţişată de toţi factorii implicaţi în dezvoltare.

 

 Cum “urbanismul este un produs al cooperării”, Uniunea Europeană insistă (şi în 2007, 2009) ca să se aibă în vedere o dezvoltare integrată în care toţi actorii să coopereze (eliminându-se disiparea fondurilor şi scăderea eficacităţii acţiunilor), ceea ce în strategia militară s-ar numi “foc concentrat” pe acelaşi obiectiv. Cum, însă, în societatea contemporană nu poţi să faci abstracţie de păienjenişul interrelaţionărilor, apare obligaţia de a te orienta permanent în funcţie de potenţialul pe care  îl ai şi să optezi pentru una din  reţetele viabile.

 

O situare între oraşele cu o specializare similară înseamnă mult curaj sau risc. Intrarea într-o reţea ce mizează pe “complementaritate” înseamnă acceptul unei abile cooperări. A înclina pentru o reţea bazată pe efectul de sinergie – în care potenţiale puternice şi diferite permit atacarea cu mare succes a unor obiective strategice – înseamnă a fi lider în unul sau mai multe domenii (Atena 2003). Oare, ne-am gândit la aşa ceva?!