Dl. Juncker este orice sau oricum, dar în niciun caz un naiv fără experienţă. "Trebuie, o spun sincer, să-i tratăm corect pe ruşi. Ştiu din discuţiile mele cu Putin că nu acceptă exprimări precum cea a lui Barack Obama că Rusia este o putere regională! Ce vrea să însemne asta?! Nu vorbim aşa de Rusia!", a spus preşedintele CE, adăugând că ruşii trebuie să fie trataţi de la egal la egal, cu respect. A mai spus că relaţiile UE cu Rusia nu pot fi „dictate" de la Washington şi că UE trebuie să facă eforturi în vederea unei relaţii viabile cu Rusia. În zadar au încercat ziariştii acreditaţi să afle interpretarea Comisiei Europene despre spusele preşedintelui, că purtătorul de cuvânt a refuzat să comenteze în vreun fel.
Declaraţiile d-lui. Juncker lasă, aşadar, cale deschisă interpretărilor alternative. Înainte de orice, este bine să înţelegem din ce lume vine vorbitorul şi ce poartă în spate, în istoria lui personală. Luând-o metodic, de la începuturi, dl. Juncker s-a născut într-un Luxemburg postbelic, în 1954, care a fost unul dintre beneficiarii principali ai Planului Marshall, graţie căruia Europa Occidentală a reuşit să-şi cicatrizeze rănile, să se dezvolte galopant şi să ajungă în zilele noastre la un nivel fără precedent al calităţii vieţii. Nimic din toate nu ar fi fost posibil fără sprijinul material substanţial al SUA, iar aici nu există dubii. Apoi, a fost vreme de 18 ani premierul uneia dintre cele mai mici, dar agile, ţări UE, performanţă care îl face cel mai longeviv premier al continentului democratic. A plecat din funcţie în urma unui scandal sulfuros, după ce a fost făcut responsabil de deficienţe grave în funcţionarea serviciilor secrete ale micului Mare Ducat (interceptări ilegale, achiziţii de maşini pentru uzul personal al şefilor, neluarea de măsuri împotriva celor vinovaţi, deşi premierul ştia bine totul, cu de-amănuntul etc.)
Ulterior, dl. Juncker a fost implicat într-un alt mare scandal, de dimensiuni globale, LuxLeaks, care ar fi trebuit să însemne finalul definitiv al carierei politice. Între 2002 şi 2010, guvernul Luxemburgului a semnat acorduri secrete cu peste 340 de multinaţionale celebre (IKEA, Pepsi, AIG, Deutsche Bank, Abbott Laboratories, FedEx ș.a.) prin care acestea şi-au redus enorm taxele, în dauna ţărilor în care înregistrau profituri. Ancheta a fost publicată la puțin timp după ce dl. Juncker se declarase un mare adversar al evaziunii fiscale la scară globală şi milita pentru etică în afacerile din interiorul UE. Autorităţile din Luxemburg au intrat în atenţia unei anchete a Comisiei Europene, dar opacitatea şi refuzul de a furniza documentele cerute au împotmolit totul la nivelul unui scandal de presă pe care lumea a început să-l uite.
Altfel, despre dl. Juncker se mai ştie că ţigara şi paharul de coniac îi sunt cei mai fideli prieteni. Stilul non-conformist a fost dintotdeauna un mare atu al său, făcându-l popular în electoratul de acasă şi volubil-eficient în orice negociere. Presa punea la îndoială starea lui la dineul de primire a invitaţilor la summit-ul UE de la Riga, în primăvară, când l-a salutat pe premierul ungar numindu-l „dictator", l-a pupat pe chelie pe premierul belgian şi i-a tras o palmă amicală zdravănă urmaşului său în fruntea guvernului luxemburghez.
Despre relaţiile lui cu Rusia, se ştie de mult timp că sunt unele speciale. Nu sunt mulţi lideri în lume care să converseze atât de amical cu Vladimir Putin, numindu-se reciproc pe numele de botez încă de pe acum 10 ani. Afinitatea lui pentru o relație privilegiată cu Rusia și, mai cu seamă, cu V. Putin a fost unul dintre argumentele de culise cu care premierul britanic David Cameron încerca anul trecut să-şi convingă omologii europeni că dl. Juncker nu este nici pe departe alegerea potrivită la preşedinţia Comisiei. De fapt, declaraţiile recente de la Passau nu sunt decât ultimele dintr-o serie de intervenţii favorabile Rusiei, însă în ocaziile precedente nu era încă în fruntea CE, ci se reprezenta pe sine sau, cel mult, Luxemburgul. Prin 2013, spunea că nimeni în Europa nu ar trebui să vadă Rusia drept o ameninţare, dimpotrivă, ar fi mai bine ca Europa să caute extinderea eforturilor de dialog cu Rusia, să înţeleagă că trebuie să privească spre viitor şi să mai fie cantonată în trecut. La câteva luni distanţă, Rusia anexa Crimeea, arunca în aer principiile dreptului internaţional şi călca peste asigurările de suveranitate şi integritate ale Ucrainei pe care le semnase anterior.
Declaraţiile sale de acum vin în continuarea celei din primăvară, când spunea că UE ar trebui să aibă o armată comună proprie; astfel, spunea el, „UE ar da Rusiei semnalul clar că suntem serioşi când vorbim despre apărarea valorilor europene." Or, până la acel moment nimeni nu punea sub vreun semn de dubiu faptul că întreaga arhitectură de securitate a Europei este dependentă NATO (a se citi de prezenţa SUA), nici măcar Luxemburgul, stat membru NATO, precum toate celelalte. Atunci doar sugerat, anti-americanismul preşedintelui CE şi preferinţa pentru Rusia au fost expuse acum frust.
Îngrijorător este că nimeni de la vârful statului român nu a simţit de cuviinţă să-i ceară explicaţii d-lui. Juncker. În numele cui a vorbit la Passau? Este aceasta opinia asumată a Comisiei? Cum îşi permite să vorbească astfel fără mandat al Consiliului European? În vreme ce Ministerul de Externe răspunde unui oficial de rang 3 al Moscovei, ignoră mesajele preşedintelui CE fără să-şi exprime măcar nedumerirea cu privire la această bruscă schimbare de paradigmă. Nici dl. Iohannis nu a scos vreun cuvânt, dar asta deja nu mai e o ştire. Abia întrebat explicit, la plecarea spre Consiliul European, a spus că poziţia preşedintelui Juncker e surprinzătoare, că este „neobişnuit ca preşedintele CE să facă declaraţii în chestiuni-cheie fără să armonizeze aceste declaraţii cu statele membre" şi că va dori să afle mai bine ce a vrut să spună. Dintre politicienii români, numai Traian Băsescu, Monica Macovei şi Cristian Diaconescu au avut o poziţie tranşantă, dar toţi trei sunt acum departe de prim-planul deciziilor de la Bucureşti. Or, este inadmisibil ca o astfel de poziţie să fie trecută cu vederea, când în Strategia de Apărare Rusia este implicit numită drept o ameninţare la securitatea naţională.
Nici prin Europa nu au prea fost voci critice la adresa discursului d-lui. Juncker, ceea ce nu reprezintă decât o dovadă că, aşa cum spuneam la început, preşedintele nu este deloc naiv, iar cuvintele nu sunt doar ale sale. În discursurile din plenul de la Strasbourg, nici dl. Hollande, nici d-na. Merkel nu au scos vreun cuvinţel deranjant la adresa Rusiei, Crimeea este uitată, Donbasul înghețat, Europa s-a obişnuit cu ascunsul mizeriei sub preş, iar Rusia n-are decât să înţeleagă ceea ce este evident pentru toţi: Europa este pe atât de slabă în raport cu Moscova pe cât va dori dl. Putin să o arate. Gazele şi interesele comerciale ale Vestului sunt prioritare pentru nucleul dur franco-german, iar vocea Europei de Est, în cazul fericit în care are cine să o reprezinte, are cel mult forţa unui bâzâit supărător de ţânţar.
Cum nimic nu este întâmplător, în ultimele propaganda anti-americană şi pro-rusă a luat avânt, inclusiv la noi. Sunt nenumărate site-urile obscure care au invadat reţelele de socializare cu articole bine ţintite, multe fie ciorbe reîncălzite, fie pur şi simplu fabulaţii. Pe un substrat de educaţie precară şi destule frustrări îndreptăţite, seminţele puse de Moscova au şanse să se prindă. Chiar dacă, raţional vorbind, singura opţiune valabilă a României este cea pro-americană (şi anti-rusă, la nevoie), vor fi destui care să susţină contrariul dacă, de pildă, vor fi contrapuse, de pildă, mesaje conservatoare ultra-ortodoxe vs. acceptarea diversităţii. De asemenea, America va avea de suferit în imaginarul românilor dacă interesele sale strategice vor fi repetate şi susţinute de guri de interlopi politici de la Bucureşti, râgâind satisfăcuţi după încă o generoasă pomană electorală. Despre beneficiile influenţei ruse în spaţiul românesc, mai ales după 1945, vor fi din ce în ce mai puţini martori oculari care să le povestească nepoţilor, iar educaţia formală trece încă mult prea repede peste istoria recentă, de teamă să nu rănească varii orgolii. Iată cum apar tot mai mulţi dispuşi să relativizeze istoria la modul „nu sunt anti-american, nici anti-rus, ci doar român care vrea ca România să se înţeleagă bine cu toţi vecinii şi cu marile puteri."
Un lucru trebuie spus însă clar: asta nu se poate! Critica Americii şi a prezenţei sale politice şi ideologice este nu doar acceptabilă, ci chiar dorită. Proiecte scandaloase precum RMGC sau afacerile criminale - la propriu - ale tăietorilor de păduri în numele intereselor occidentale şi, prin extensie, nord-americane, nu trebuie să existe. Nu trebuie trecute în uitare nici subterfugiile jegoase la care recurg marile companii (unele chiar rusești sau cu legături strânse cu spațiul rus) pentru a-şi exporta profiturile, nici complicităţile odioase dintre decidenţii români şi marile companii de construcţii în urma cărora nu există nici azi autostrăzi, nici privatizările care au spoliat fără milă statul, în beneficiul unor vulturi capitalişti fără scrupule etc. La fel, nimeni nu se aşteaptă să acceptăm pe nemestecate chiar toate dorinţele emisarilor politici sau economici de peste Ocean.
Însă toate trebuie judecate având în fundul minţii o poruncă de necălcat: nimeni şi niciodată nu va mai avea voie să lase România sub influenţa Rusiei. Iar pentru asta va merita luptat!
