Ce schimbă moartea lui Corneliu Vadim Tudor?

Dispariția lui Corneliu Vadim Tudor, care este efectiv ultimul reprezentant al naționalist-comuniștilor, al fostei și actualei poliții politice din serviciile secrete și a cât a mai rămas din fosta nomenclatura comunistă, va contribui oare ea la redistribuirea unor voturi? Există sau nu o moștenire politică marca Vadim?

Partidul România Mare a dispărut, practic, de pe scena politică în urmă cu șapte ani, chiar dacă numele a rămas și a continuat să fie, din când în când, vehiculat. Mai ales atunci când unul sau altul dintre apropiații lui Vadim a încercat să înhațe ștampila. Dar electoratul, în sine, s-a pulverizat. Realitatea este că doar o mică parte din fostul electorat PRM, acel PRM care a obținut un scop de 25%, mai gravitează, în prezent, nu pe aceeași orbită, dar pe o orbită relativ apropiată.

Golul PRM nu a mai putut fi umplut de cel puțin șapte ani. A fost un electorat bătrân, retrograd, ultra conservator, în sensul dorinței manifest de a salva ceva din simbolistica, din retorica și din paternele comuniste și el s-a consumat pe cale naturală. A existat atunci, în zilele de glorie ale PRM, un electorat relativ solid, alcătuit din cealaltă extremă a societății. Tineri, mulți dintre ei chiar intelectuali, care dintr-un motiv sau altul-motivele fiind, în general, bine întemeiate-refuzând pe rând ofertele inconsistente ale celorlalte partide politice, și-au imaginat că se regăsesc sub drapelul PRM. Ceea ce a mai rămas sau s-a perpetuat prin noile valuri de tineri din acest electorat contestatar și, în esența lui, anti-sistem, a fost preluat de alte partide. Sau, în mod direct, de alți lideri politici care, cățărându-se la putere cu ajutorul sistemului, se manifestau cât mai vocal ca lideri anti-sistem. Din această perspectivă, campion este Traian Băsescu. Până și dușmanii săi cei mai înverșunați trebuie să admită faptul că, la un moment dat, acesta a știut să coaguleze în jurul sau o imensă masă de tineri care își manifestau disprețul față de întregul sistem politic și social pus la dispoziția lor. Până și astăzi, Traian Băsescu păstrează în jurul său un nucleu dur, este adevărat, extrem de restrâns numeric, al acestui bazin electoral.

În fine, vorbim despre naționaliști fervenți și despre naționaliști extremiști. Pentru că nu este adevărat și a fost o mare minciună în epocă, lansată de prietenii lui Corneliu Vadim Tudor și, respectiv, de adversarii săi cei mai înverșunați, că susținătorii PRM ar fi fost doar unii sau doar ceilalți. Când Corneliu Vadim Tudor a fost la un pas de a câștiga președinția României, se bucura de susținerea ambelor categorii. Ce se întâmplă cu acest electorat? Naționaliști extremiștii, după opinia mea, pur și simplu, s-au resorbit. Numărul acestora a scăzut atât de mult încât, pentru moment, în România, un partid gen partidul fundamentat de Le Pen în Franța și reprezentat astăzi de fiica acestuia, nu se poate regăsi în România. Atâția câți mai sunt acești naționaliști extremiști bâjbâie și se îneacă între alte bazine electorale, strigătul lor de luptă nemaifăcându-se auzit.

Rămâne însă un electorat masiv, care cred că este în creștere, cel naționalist, a cărui amprentă de ultimă oră este, dacă nu anti-europenismul, anti-atlantismul sau anti-globalismul, în orice caz, euroscepticismul și atitudinea circumspectă rezervată față de asaltul unor pseudo-valori occidentale asupra societății românești. Acești cetățeni sunt în egală măsură preocupați de independența, de suveranitatea națională și de siguranță națională, în sensul larg și generos al termenului.

Ei bine, PRM, având, până la trecerea în neființă a lui Corneliu Vadim Tudor, un lider din ce în ce mai prăfuit și mai obosit în ultimii ani, a fost incapabil să coaguleze acest bazin electoral aflat în creștere. Nu a reușit să o facă nici Traian Băsescu care s-a identificat, de prea multe ori, cu valori contrare aspirațiilor acestor cetățeni. Trădând sau sacrificând sau batjocorind idealuri și crezuri naționale. Naționalismul sănătos, din ce în ce mai manifest, nu a putut fi adjudecat, nici de PSD, ale cărui mesaje patriotice fie au lipsit, fie au fost false, și nici de UNPR care, în mod vizibil, a fost mai degrabă un partid de strânsură, alcătuit fie din dejecții ale altor partide, fie, pur și simplu, din politicieni traseişti care nu s-au putut regăsi niciunde altundeva.

Spaţiul, aşadar, rămâne gol. Iar un spaţiu gol, aflat în creştere, poate reprezenta, în perspectivă, o veritabilă gaură neagră pentru politica românească. Cred că societatea se află, efectiv, în aşteptarea unui lider autentic al naţionaliştilor.