Nu degeaba Calvariei i se spune aşa. De acolo începe şarpele multicolor şi imobil în ale cărui zale anonimii chiauni de somn se târăsc înspre slujbe şi şcoli. Diferiţii şi Viaromii fac şi ei ochi şi aşteaptă planul de lucru, niciodată respectat până la terminarea programului. Ba că-i prea cald, ba că-i prea frig şi plouă, ba că şefii sunt în concedii şi n-are cine să dea ordine pe unitate, ba că RATUC-ul, băieţii de la cablu sau Electrica nu şi-au îngropat toate cablurile. Ceasul pierdut de acasă până la şcoala copiilor a devenit deja rutină, iar conştientizarea împărtăşirii calvarului cu alţii asemenea, şoferi, elevi şi pasageri la grămadă, aduce cu o procesiune funestă.
Primarul Boc, alături de bogatul său arbore genealogic, este pomenit frecvent, parcă pe o singură voce, alături de diverse referinţe teologice şi anatomice, pe care nu mi-aş permite să le reproduc. Opozanţii juisează naivi şi născocesc promisiuni fantasmagorice, simţind apropierea alegerilor. Mişu Babanu se ceartă în oglindă cu vechiul său protector, se visează călcându-i pe cap pe gherţoii de la semafor, de la volanul gipanului cu girofar, primit cadou de la Aeroport, laolaltă cu un Someş de motorină, şi-şi verifică între timp agenda în care şi-a trecut planurile de şantaj vs. dezvăluiri incendiare pe luna curentă.
Nelu ajunge la şcoală, opreşte la fel ca toată lumea în stradă, cu maşina pe "avarii", plantează copiii şi îşi continuă târâş-grăpişul spre slujbă, cu multă poftă de muncă şi cafea.
Cum s-ar petrece oare lucrurile dacă în jurul centrului s-ar fi construit 3-5-10-20 de parcări încăpătoare unde toate maşinile astea să poată fi lăsate, iar traficul să nu fie blocat de miile de maşini "avariate" în fiecare dimineaţă? Oare cum ar fi fost dacă alte parcări ar fi fost amplasate spre cartiere, în aşa fel încât floreştenii, de pildă, să le poată lăsa acolo peste zi şi să folosească fără stres suplimentar transportul în comun spre centru? Nu cumva circulaţia din centru ar fi putut fi astfel interzisă sau, oricum, restricţionată, iar chinurile zilnice ar fi fost atunci suprimate?
Nu, nu sunt idei originale, departe de mine gândul de a mi le însuşi. Au fost cel puţin câte trei candidaţi la fiecare tură de alegeri locale care se gândiseră primii la soluţiile astea. Ultimul dintre ei, cu voia Dvs., tocmai dl. primar Boc, care spunea la punctul 5 din promisiunile electorale: "Construirea de noi parkinguri supraterane în cartiere şi de parkinguri subterane în centru." Se fac 4 ani în curând şi nici măcar un pui de parking nu a mai fost dat în utilizare în prezentul mandat. În schimb, vorbind despre cheltuielile preconizate a fi efectuate din bugetul pentru 2014, dl. Boc fabula cu voioşie în decembrie 2013: "Un pasaj subteran, chiar şi sistemul monorail şi, desigur, centura de sud a oraşului pot fi analizate şi propuse pentru finanţare. Vom căuta soluţii în continuare pentru a multiplica reţeaua de parcări şi parkinguri. Nu am renunţat şi nici nu renunţăm la proiectul unui parking în zona Teatrului Naţional." În treacăt fie spus, să-i dăm Cezarului ce-i al lui: monorail-ul a fost ideea de temelie a d-lui. Nicoară, ratangiu cu poarta goală la alegerile din 2012 şi tovarăş de şcoală de realism administrativ magic cu părintele autostrăzilor suspendate, puţin reţinut cu altele, momentan.
Într-un anume fel, e bine că proiectele amintite nu au fost pornite. Centrul Cultural Transilvania şi cel de Industrii Creative CREIC au fost începute, dar au şanse bune să nu se încheie într-un termen rezonabil, deşi intraseră la rândul lor între promisiunile d-lui. Boc pentru actualul mandat. Circuri ale foamei, şantiere începute şi niciodată terminate, abandonate spre deliciul şobolanilor şi pirului, n-ar trebui să ne dorim, mai ales că sunt deja destule, publice şi private. În plus, dl. Boc şi contracandidaţii lui trebuie să mai aibă ce promite şi anul viitor.
Nelu iese de la slujbă împreună cu alte zeci de mii de concetăţeni şi se îndreaptă spre şcoală pentru a-şi recupera copiii. Îşi "avariază" din nou maşina şi îşi începe calvarul în sens opus, spre casă. Nimic schimbat, atâta doar că, după o zi plină, străbătând bariera sonoră a claxoanelor şi bâzâitul mecanic şi inutil al aparatului de radio, există subiecte de conversaţie noi în maşină, liniuţe, bastonaşe, înmulţiri, împărţiri...
După câteva ore, oraşul scapă de forfota industrială şi îşi recapătă vocaţia de bon viveur, studenţii îi cad din nou în admiraţie şi, din entuziasm, cheltuie toţi banii primiţi pe o lună de acasă în primele două zile, barurile şi cafenelele freamătă tinereşte, iar cartierul lui Nelu mai trebăluieşte puţin prin încăperi şi apoi cade în adormire, acompaniat de greieri şi câini de pripas.
Până a doua zi când tot oraşul revine "pe avarii".
