Intrebarea Preşedintelui reprezenta, în sine, un răspuns la întrebările repetate care l-au scos din sărite pe Preşedinte, adresate de subsemnatul împreună cu colegii mei de presă Călina Berceanu, Mihai Şoica şi Ion Novăcescu. Sigur că, în sine, răspunsul-întrebare al Preşedintelui venea în urma unor acuzaţii lansate de jurnaliştii clujeni privind continuarea practicilor de ascultare a telefoanelor de către noua administraţie. Practic, Băsescu lua în râs posibilitatea ca jurnaliştii să deţină informaţii şi să nu le dea drumul pe “sticlă” în eter, on-line sau pe print.
Chiar aşa, oare cât timp trece din momentul în care o informaţie ajunge la urechile unui jurnalist până în acel moment în care ea devine extrem de publică? Oare toate informaţiile auzite la o cafea, turnate voit în urechea unui jurnalist sau scăpate “manipulator” în faţa unui jurnalist trebuie aruncate de urgenţă pe piaţă cu, eventual, o verificare de ochii lumii sau trebuiesc făcute documentări şi verificări care să ateste veridicitatea şi acurateţea informaţiilor, ci pot deveni devastatoare sau ucigãtoare pentru destine şi cariere construite de multe ori cu foarte mari eforturi. Sigur cã presa se face pe bazã de informaţii şi de foarte multe ori o delaţiune, o şoaptã sau o zvonisticã pot fi decisive în gãsirea unui subiect senzaţional.
Presa lucreazã cu informaţii, cu informatori, dar şi cu multe declaraţii şi comunicate oficiale. Teoretic, deontologia jurnalisticã nu îţi permite sã arunci pe piaţã un material fãrã ca acesta sã nu fie documentat şi, mai ales, fãrã sã aibã poziţia celui despre care publici o informaţie. Ce faci însã, ca jurnalist, dacã instituţiile publice refuzã sã îţi ofere informaţiile la timp, deşi le soliciţi pe baza celebrei Legi nr. 544, de acces liber la informaţiile de interes public sau dacã persoanele fizice sau reprezentanţii societãţilor despre care trebuie sã scrii ceva, de multe ori neplãcut, refuzã în mod repetat sã-ţi rãspundã la telefon, adesea dublat de e-mail.
Dai drumul la informaţie "pe surse" sau nu publici materialul? Greu rãspuns, mai ales dacã ne gândim cã în 99% din cazuri s-a dovedit cã nu a ieşit fum fãrã foc. Dar acum trecem din aceastã sferã uşor teoretizatã a bucãtãriei interne de produs media şi ne îndreptãm cu paşi repezi spre crunta realitate! Oare, pot fi jurnaliştii şi produsele media bãnuite de rãutate şi dorinţã de distrugere atunci când scriu despre un bloc ce urmeazã sã aparã între case? Dar atunci când presa scrie despre clãdiri istorice sluţite sau parcuri betonate? Dar când presa scrie despre posibile afaceri ce penduleazã în jurul banului public? Sau când presa scrie despre posibile falimente ale unor societãţi ce pânã mai ieri pãreau exemple de soliditate? Dar atunci când presa scrie despre investitori imobiliari ce şi-au înşelat, respectiv, ţepuit - în limbaj de stradã - zeci de clienţi?
Dar atunci când presa scrie despre proiecte imobiliare fantasmagorice, care au toate şansele sã rãmânã la stadiul de idee sau cel mult de planşetã? Dar atunci când presa scrie despre zgârie-nori ce continuã sã se înalţe doar în minţile înfierbântate ale unor pseudo-investitori imobiliari? Ori când presa criticã poziţiile publice formulate de politicieni sau demnitari? Sau atunci când presa încearcã sã domoleascã elanul unor politicieni ce cred cã sunt veşnici şi ajung sã se poarte dictatorial? Sau atunci când presa anunţã conflicte financiare majore între jucãtori importanţi de pe piaţa economicã?
Sau atunci când presa anunţã pericolul de faliment al unor jucãtori din piaţa economicã? Sau atunci când presa anunţã blocaje ale pieţei achiziţiilor imobiliare sau scãderi dramatice ale preţurilor pentru investitori, dar extrem de dorite de cumpãrãtori? Sigur cã existã voci care spun cã presa a contribuit din plin la starea de psihozã generalã cu privire la efectele crizei financiar-economice. Probabil, presa a urgentat conştientizarea crizei, dar, în niciun caz, nu se poate spune cã în condiţiile în care presa ar fi tãcut total cu privire la acest subiect, criza nu s-ar fi fãcut simţitã decât mult mai târziu în România.
Dacã comparãm aceastã perioadã cu celebra crizã din 1928-1933, când mijloacele de informare erau reduse la presa scrisã şi unde radio ar trebui sã vorbim şi de viteza de propagare a stãrii de crizã şi de conştientizarea acesteia şi, cu siguranţã la un moment dat, de anunţarea primelor semne de revenire a pieţelor. Intâlnindu-mã, în ultimul timp, cu diverşi oameni de afaceri extrem de respectabili, care au construit în ultimii 20 de ani businessuri de succes, am auzit de multe ori afirmaţia “voi, cei din presã, adânciţi criza, speriaţi, creaţi panicã şi provocaţi reacţii incontrolabile în rândul populaţiei!
Oare ne poate fi imputat acest lucru? Oare ar fi mai bine sã tãcem? Preşedintele Bãsescu a afirmat “Ce ştiţi voi şi nu spuneţi pe gurã?!" Oare spunem chiar tot sau de multe ori ne gândim şi noi la starea de psihozã pe care o poate provoca o anumitã informaţie aruncatã în spaţiul public?
