Un istoric exigent (Tony Judt, Postwar. A History of Europe since 1945, Pinguin Books, London, New York, 2005) scria: „aparent paradoxal, știm exact ceea ce va fi viitorul. Problema noastră este cu trecutul: acela rămâne în schimbare". În fapt, nu este tocmai ușor de stabilit nici viitorul, dar elucidarea trecutului este într-un fel mai grea, deoarece dispozițiile de gândire ale prezentului o condiționează.
Bunăoară, Europa și-a construit identitatea postbelică din respingerea a ceea ce părea sursa „părții întunecate" a istoriei ei: führeri, duci, caudilloși, colonialism, cucerire, discriminare. „Pentru a dobândi statură morală, a convertit antifascismul într-o doctrină a transcendenței lumești, cu un decalog secularizat, ce sună, în parte: să nu te rogi la zeii discreditați ai naționalismului; să nu practici politica puterii; să nu apelezi la suveranitate și să te bucuri în cooperare" (Josef Joffe, The Demons of Europe, în „Commentary", Januarie 2004, p.104). Trecutul s-a pus, în orice caz, în seama unor decidenți și a politicilor lor nefaste.
Întrebarea este dacă se mai poate rămâne aici. Nu este prea puțin pentru explicație? Ne mai permite această privire să preluăm realitatea nu totdeauna confortabilă a istoriei europene rămânând integri și cu aceasta în cultura europeană?
Răspunsul este negativ. Procedura nu mai este, totuși, suficientă (George Weigel, The Cube and The Cathedral. Europe, America, and Politics without God, Basic Books, New York, 2005). În virtutea ei, nu numai că o mulțime de contemporani ai evenimentelor se absolvă de răspundere, dar nu se dă seama de ceea ce s-a petrecut efectiv și nu se poate pregăti o soluție. De aceea, se și spune că Europa nu a încheiat nicidecum socotelile cu propriul ei trecut. Teza astăzi în circulație a „sfârșitului istoriei" și a „sfârșitului politicii" este numai ocolirea acestuia.
Atunci când Hannah Arendt a atras atenția asupra comportamentelor funcționarilor aflați la dispoziția Führerului, ale celor care au executat crime cu iluzia „normalității" sau au stat deoparte indiferenți, sub termenul rău ales de „banalitate a răului", mulți au reacționat sever. Aceștia au crezut că sub nefericita expresie se diluează răspunderea personală a autorilor. Când se postulează că răul este banal, răspunderea scade.
Astăzi, situația este diferită. Unul dintre cei mai proeminenți psihologi sociali vorbește de „normopatie" (Hans-Joachim Maaz, Das falsche Leben. Ursachen und Folgen unserer normopatischen Gesellschaft, C.H.Beck, München, 2017). Este vorba de maladia ce atinge până și democrațiile actuale și anesteziază conștiințele pentru a le acomoda cu situații inacceptabile. Din premisa că altcineva, ales, decide și răspunde se deduce că nu mai este mare lucru de făcut.
Pentru a înțelege schimbarea, să observăm istoriografia Europei. În anii optzeci a avut loc dezbaterea istoricilor (vezi "Historikerstreit". Die Dokumentation der Kontroverse um die Einzigartigkeit der national-sozialistichen Judenvernichtung, Piper, München, Zürich, 1987) cu privire la unicitatea asasinării în masă a evreilor în cel de Al Doilea Război Mondial. Curentului înclinat spre relativizare (Ernst Nolte, cu ideea considerării și a altor asasinate în masă, Andreas Hillgruber, cu evocarea condițiilor de pe frontul din Răsărit) i s-a opus curentul celor care au arătat că acele crime nu au analog. Au intervenit istorici renumiți : „revizionismul istoric" legitimează indirect crime (Mischa Brumlik, p.80), aduce o parțializare a cunoașterii istoriei (Jürgen Kocka, p.138), face analogii forțate între diferite crime de masă (Hans Mommsen, p.181), convertește facil texte de propagandă în teze istoriografice (Martin Broszat, p.191). A fost meritul lui Eberhard Jäckel de a fi precizat că „omorârea evreilor sub național-socialism a fost unică deoarece niciodată până atunci vreun stat nu a hotărât și a anunțat, cu autoritatea conducătorului său răspunzător, omorârea, pe cât posibil fără resturi, a unui grup uman determinat, incluzând bătrânii, femeile, copiii și sugarii, și a transpus în fapt această decizie, cu toate mijloacele puterii de stat aflate la dispoziție," (p.118) și de a fi stabilit univoc răspunderea.
Istoriografia nu a rămas, însă, aici. Istorici din generații mai noi (de pildă Detlev J.K.Peukert, Max Webers Diagnose der Moderne, Vandenhoeck & Ruprecht in Göttingen, 1999) au adus în discuție ceea ce s-a petrecut în societate nu doar la vârf, ci și în lărgimea ei, nu doar la nivelul decidenților, ci și la nivelul contemporanilor, nu doar printre susținători activi, ci și în rândul indiferenților, nu numai punctual, ci sistematic, incluzând vederile asupra vieții și valorilor ei. Pentru abuzuri, nedreptăți și crime, răspunderea este rareori doar a făptuitorilor nemijlociți. Aceasta înseamnă că: a) asasinatele în masă nu puteau fi doar efectul minții lui Hitler, chiar dacă au plecat din ordinele lui și ale cercului din jurul său; b) Germania nu era la începutul secolului al douăzecilea cea mai antisemită țară, dar aici s-au întrunit condiții de diferite naturi pentru a pune în aplicare o intenție criminală; c) nu doar în Germania anilor treizeci erau posibile asemenea evoluții, chiar dacă ele nu se repetă aidoma.
Învățătura este la îndemână. Întrebarea „cine a dispus și a executat abuzul, nedreptatea, crima?" trebuie pusă oricând și oriunde. Nu este acceptabilă niciodată anonimizarea răspunderii. Gravitatea crimelor nu permite însă reducerea cauzelor la una singură. Este de luat în seamă și ce au făcut membrii acelei societăți, nu doar o mână de inși care au izbutit să pună mâna pe putere. Unde erau ceilalți oameni ? Cine s-a opus, totuși? De ce nu s-au opus ceilalți?
Cauzele multiple nu sunt ușor de găsit, dar trebuie aflate, dacă este ca explicația să fie completă. Istoricii din generații noi aduc în discuție cauze precum: obișnuința cu omorârea, inclusiv prin munca forțată, ca urmare a reportajelor trimise de pe front; ascensiunea în mentalități a rasismului antropologic și a eugeniei rasiale; obișnuirea cu ciuntirea drepturilor într-un „stat de măsuri", care a luat locul „statului de norme"; disponibilitatea elitei de a servi decidenții; răspândirea prejudecății după care tinerii sunt salvarea; cultivarea clișeului că o societate se poate ameliora prin măsuri „tehnice", inclusiv prin curmarea vieții unora. Prin fiecare dintre acestea, încarcerarea, munca forțată, omorârea sistematică au fost socotite ca ceva în ordinea lucrurilor.
Asemenea cauze au contat, desigur. Dar invocarea lor duce la țintă sub două condiții. Pe de o parte, dacă nu se scot din discuție răspunderile decidenților. Formula „toată lumea este vinovată" nu este realistă, chiar dacă rămâne răspundere, cel puțin morală, pentru fiecare cetățean al statului respectiv! Punerea răspunderii pe umeri impersonali („istoria" la Ernst Nolte, „tehnica planetară" la Heidegger) nu dă rezultate, căci răspunderea personală rămâne, în orice situație, de sus până jos. Pe de altă parte, dacă se acceptă că organizarea instituțională joacă mereu, împreună cu mentalitățile formate, rolul cheie.
Ca urmare, explicarea se lărgește benefic dinspre întrebarea „cine este răspunzătorul direct?" pentru abuzuri, nedreptăți și crime spre întrebarea „cum au fost ele posibile?". Făptuitorii trebuie identificați, în continuare, dar se câștigă în cunoașterea celorlalți răspunzători, inclusiv a organizărilor și mentalităților care le fac posibile.
La întrebarea „cum a fost posibil?" are de dat răspuns cercetarea istorică care își ia în serios menirea. O asemenea cercetare se cuvine făcută pe oricare dintre abuzuri, nedreptăți și crime, de oriunde. Numai așa acestea nu se vor repeta și nu vor impune întrebarea „cum este posibil?".
