Cum am aflat că nu știu mai nimic

Nu m-a surprins emoția și interesul pe care l-a stârnit cazul Bodnariu în presa română. La prima lectură, drama soților cărora li se ”răpesc” 5 copii, dintre care cel mai mic e încă sugar, de către un stat abuziv, kafkian, desemnat uneori chiar nazist, fără explicații și fără o bază factuală, este revoltătoare în cea mai înaltă măsură.

Nici pe atât nu m-a surprins avalanșa de certitudini pe care le are toată lumea, de la presă la protestatari sau oameni care discută subiectul pe tramvai, deși, la fel ca în multe alte situații, cea de față nu comportă certitudini. Să vedem de ce.

Deocamdată nu avem decât versiunea părinților, care poate fi sau nu adevărată, în mod absolut. Cine poate avea certitudini cu privire la realitatea din mediul familial? Dar despre presupusele motive care au stat la baza deciziei radicale de intervenție urgentă pentru scoaterea copiilor din familie, atâta vreme cât deja celebra Barnevernet nu a făcut precizări despre caz, pentru că nu-i permite legea? Așadar, putem avea cel mult opinii fundamentate pe informații de context și modulate de mediul social și cultural în care ne-am dezvoltat fiecare.

Românii vor fi mult mai puțin dispuși să creadă o eventuală versiune a oficialităților. De pildă, încrederea românilor în guvern este la 31% în decembrie 2015, potrivit Inscop (beneficiind de o creștere serioasă după instalarea noului Cabinet Cioloș - vreo 6% în plus), în vreme ce 2 norvegieni din 3 au încredere în guvernul lor. În România, nici DNA sau BOR nu au ajuns la așa performanță, darmite administrația centrală sau autoritățile sectoriale. Este, până la urmă, firesc.

Încrederea în ceilalți și în autoritatea statului se construiesc în generații la rând, este nevoie de multe pilde de bune practici pentru ca țesutul social să se formeze și să funcționeze pe baza încrederii fiecărei celule în cea de lângă. Tot de aici derivă și disponibilitatea oamenilor de a se supune legii, pentru că știu că legea este creată pentru un "bine" conceptual comun de către reprezentanți ai societății pe care îi creditează cu bună credință. Conformarea voluntară, nu din frica de pedeapsă, ci din convingere, și respectul pentru supremația legii sunt deopotrivă cauza și efectul încrederii în celălalt și în autoritate.

În plus, creditul pe care îl dau românii versiunii familiei se datorează și unei predispoziții culturale care valorizează familia în mod major, iar o opinie îmbrățișată în mod curent este că "binele" copiilor poate fi asigurat doar într-o familie bi-parentală, aproape indiferent de mediul familial. Așa ajungem la o altă diferență culturală semnificativă.

Scandinavii sunt de felul lor mult mai puțin legați de familie, își construiesc viața independent de sprijinul părinților, care trăiesc, la rândul lor, independenți unul de altul, iar succesul/eșecul individual este mai degrabă pus în seama individului în relația sa cu structurile formale ale comunității decât ca rezultat al sprijinului sau al educației primite din partea familiei. Nu spun că asta ar fi nici bine, nici rău, pur și simplu așa au evoluat societățile.

Revenind la lege, dacă citim comparativ cele două texte care reglementează protecția copilului în România și Norvegia, vom constata că ele se aseamănă în esență, dar diferențele sunt semnificative. De pildă, dacă ne referim la procedura plasamentului în regim de urgență, legea română prevede că măsura se ia, cu caracter temporar, când copilul este "abuzat, neglijat sau supus oricărei forme de violență". Pe durata aplicării măsurii, drepturile părintești sunt suspendate, până când instanța va decide menținerea plasamentului sau înlocuirea lui cu alte măsuri.

Dacă esența reglementării este aceeași în ambele legi, maniera de aplicare este complet diferită. În Norvegia, legea prevede că, dacă un copil se află într-un risc iminent de a-i fi provocată vreo suferință prin rămânerea în familie, directorul local al Barnevernet sau un procuror pot lua decizia în regim de urgență, fără consimțământul familiei, decizia fiind confirmată sau infirmată în cel mai scurt timp de un consiliu districtual îndrituit. În România, măsura se ia doar "dacă nu se întâmpină opoziție" din partea părinților sau a celor care îl au în îngrijire.

Probabil că și aici, în condiționările diferite impuse de lege pentru luarea unor măsuri de scoatere a copiilor din familii, stă și explicația diferențelor statistice uriașe între cele două țări în materia protecției copilului. În prima jumătate a anului trecut, Autoritatea Națională din România a raportat un total de 6736 de cazuri, dintre care în 1555 a fost luată măsura plasamentului. În Norvegia, statistica - anuală, e drept - pe 2014 (ultima disponibilă) arată peste 21.000 de măsuri de plasament, fie în instituții, fie în asistență maternală, din 53.000 de notificări, la o populație de un sfert față de cea a României.

De aici, putem doar face speculații: exces de zel din partea autorităților norvegiene vs. delăsare a autorităților române. Sau: grijă exagerată pentru respectarea unor standarde stricte în materie de protecția copilului în Norvegia vs. toleranță nepermisă a societății față de abuzurile împotriva copiilor în România. Sau: respectarea oarbă, poate excesivă sau nerezonabilă, a unei legi protective, cu riscul de a-i face rău chiar celui protejat - în Norvegia vs. eterna precaritate românească în aplicarea unor legi presupus bune.

Îmi mărturisesc incapacitatea de a avea certitudini despre acest caz specific. Am deopotrivă îndoieli că varianta prezentată de familia Bodnariu este riguros exactă, după cum este la fel de admisibil ca o autoritate precum Barnevernet, cu o autonomie extinsă față de controlul guvernamental, local, districtual sau național, să comită acte de abuz sau să ia măsuri cel puțin contraproductive.

Altfel, alături de datele seci, am o singură certitudine: respectarea legii nu este o opțiune, ci o obligație, pentru că pe asta se bazează statul de drept, iar în afara acestui postulat nu rămâne decât anarhia sau hazardul. Sper să apuc să trăiesc într-o țară în care doar legea, ca produs politic rafinat al unei majorități educate, să dicteze mersul lucrurilor. Oricum ar fi asta, țel utopic sau distopic, Norvegia este mult mai aproape de el decât am fost noi vreodată.