în România, sub presiunea unui ideal cultural tradiţionalist (acela de a deveni “intelectual”, prin care se înţelege, în mod frecvent, lucrător cu altceva decât mâinile) şi datorită preluării superficiale a noilor tendinţe tehnologice (legate de electronizare, de informatizare, în ultimele decenii), s-a răspândit iluzia după care meseriaşii şi-ar fi pierdut importanţa. Ca efect, mulţi părinţi au tins să îşi trimită copiii oriunde, dar nu la şcoli de meserii.
Pe de altă parte, la noi, prea puţini observă că meseriaşul nu mai este de mult doar “lucrătorul cu palmele”, sumar şi fără cultură. între timp, meseriaşul a trecut prin liceu şi facultate şi, în orice caz, ştiind să facă bine ceva, este, în acelaşi timp, informat, cultivat. Nu există vreo divergenţă între a fi meseriaş şi a fi la fel de cultivat ca cei care se autointitulează (adesea discutabil) “intelectuali”.
Aceste observaţii le-am făcut deja la începutul anilor nouăzeci, când am atras atenţia, în multiple intervenţii publice, asupra erorii de direcţie din societatea noastră. Am arătat atunci că, pe fondul sprijinirii benefice de către Occident, se neglijează efortul propriu în agricultură, în industrie şi, desigur, în cercetarea ştiinţifică, pentru rezolvarea cel puţin a propriilor probleme. Când, în toamna anului 1997, am preluat Ministerul Educaţiei Naţionale, am adus multe soluţii, inclusiv o corectură de direcţie, spre o altă conjuncţie între învăţământ şi economie în România.
Ulterior, formarea meseriaşilor prin şcoli profesionale a fost una dintre opţiunile concretizate în măsuri legislative, în reglementări guvernamentale şi în ordinele de ministru. Dacă cineva este interesat de reformele din jurul anului 1998, atunci poate observa pe acte oficiale adoptate atunci (care sunt listate parţial în Andrei Marga, Anii reformei 1997-2000, EFES, Cluj, 2007, ediţia a doua) cât de mare şi de caracteristic a fost accentul pe formarea de meseriaşi.
Iată câteva dintre schimbările aduse în formarea meseriaşilor de reforma cuprinzătoare a învăţământului din 1997-2000: Legea 199/1998, prin care se reglementau şcolile profesionale private; Ordonanţa de Guvern 115/2000, prin care se instituia parteneriatul public-privat în formarea profesională; O.G. 102/1998, care organiza formarea profesională continuă; Hotărârile de Guvern 191 şi 855 din 1998, şi 779 din 1999, prin care se înfiinţau Centrul Naţional “Leonardo da Vinci”, Centrul Naţional al învăţământului Profesional şi Tehnic, respectiv Consiliul Naţional de Standarde Ocupaţionale şi Atestare; Ordinul Ministrului Educaţiei Naţionale 4354/1998, prin care pregătirea în şcoli de ucenici şi în şcoli profesionale a devenit parte a pregătirii liceale (cu recunoaşterile corespunzătoare), apoi Ordinele ministeriale 327, 3406, 3407, 4765 din 1998 şi 4759 din 1999, care reglementează diferite laturi ale formării profesionale într-un efort de a o consolida în învăţământul din România. în 1998, s-a publicat un raport (Madlene Şerban, Adela Rogojinaru, coord., învăţământul Profesional şi Tehnic Universitar) cuprinzând măsurile de până în acel moment. Se pot cita, pentru cine este interesat de adevăr, numeroase iniţiative, reglementări şi decizii care arată că în 1997-2001 a fost cea mai clară, mai bine gândită şi mai eficace intervenţie în favoarea dezvoltării pregătirii profesionale din România, în comparaţie cu tot ceea ce a urmat.
Este păcat că în discuţia privind învăţământul se amestecă oameni neinformaţi, care dacă ştiu, totuşi, câteva lucruri, în treacăt, nu pricep, iar dacă pricep cumva, pe apucate, politizează. Din nefericire, a rămas valabil ceea ce Spiru Haret menţiona în privinţa armelor folosite la noi împotriva reformelor: “falsificarea adevărului în ceea ce priveşte proiectul şi calomnia în ceea ce îi priveşte pe apărătorii ei”. Nici astăzi, în această privinţă, nu este ceva nou sub soare.
Dacă interesul este pentru reforma 1997-2000, atunci, pe baza documentelor existente, se pot spune câteva lucruri, din capul locului. Reforma 1997-2000 a fost singura recunoscută internaţional. Vezi, de pildă, Agenda 2000 (1997), Raportul Comisiei Europene (1998), Raportul OECD (1998), Raportul Comisiei Europene (1999) şi multe alte documente internaţionale. După 2001, nu există vreo evaluare internaţională pozitivă a reformelor educaţiei din România. Pe baza reformei 1997-2000, România a închis, deja în mai 2000, negocierile de aderare la Uniunea Europeană pe capitolul “Educaţie şi formare profesională”. Mai poate fi adăugat: nu există vreo idee viabilă de reformă care să nu fi fost conţinută în programul şi acţiunile din 1996-2000 (“pactul” pe educaţie, “reforma curriculară”, “descentralizarea” etc. erau realizate atunci mult mai bine decât astăzi). Cristian Tudor Popescu remarca, pe drept, că nu s-a adăugat până acum nici o idee nouă la pachetul reformator al anilor 1997-2000.
Formarea profesională merită, desigur, interesul. Neajunsurile de astăzi se datorează, însă, nu reformelor, ci diletantismului politicilor din anii recenţi. Se poate observa – pe documente precise şi pe efecte practice – că erorile cele mai mari în învăţământul din România s-au făcut din 2004 încoace (vezi legea restructurării studiilor universitare, din 2004, hotărârile de guvern privind studiile master şi doctoratul, din 2005, măsurile privind şcolile şi liceele din 2005 etc.). Direcţia pe care s-a mers este greşită, iar diletantismul, perceptibil. Din nou trebuie spus apăsat că dorinţa nu ţine loc de cunoaştere, iar voinţa nu este pricepere (will is not skill, cum spun englezii) – cum se crede în politica de la noi. De aici vor trebui, fireşte, trase consecinţele, cu răspunderea firească.
