Nea Nelu și păcatul originar

Știrea privind începerea urmăririi penale asupra lui Ion Iliescu & co. pentru infracțiuni împotriva umanității a trecut pe lângă tinerii studenți de azi aproape neobservată.

În '92-'95-'97, când se nășteau, primele mineriade trecuseră, iar până să ajungă la vârsta la care să priceapă câte ceva din ce se întâmplă în jur, chiar și Ion Iliescu se pregătea să iasă din prim-plan. De la orele de istorie nu au aflat nimic, cei mai mulți dintre părinți - spre norocul lor - nu au fost martori oculari, iar de cărțile care s-au scris despre tulburătorul an 1990 nu dai decât dacă ți le recomandă cineva văzându-te interesat. Să nu mai spunem că bibliografia pe această temă trebuie selectată cu mult spirit critic, pentru că s-au scris tone de maculatură și alte tone de șopârle menite să ascundă și mai mult cele întâmplate.

Dar povestea lui 13-15 iunie 1990 ne privește pe toți chiar și astăzi, iar blestemul păcatului originar o să ne mai bântuie ani buni. Iată cum și de ce, pe baza faptelor petrecute în timp:

În dimineața de 13 iunie, în Piața Universității mai rămăseseră doar câțiva protestatari, printre care greviștii foamei care au rezistat până atunci. Intelectualii din aprilie-mai și Liga Studenților s-au retras după alegerile din 20 mai, înțelegând, pe de-o parte, că noua conducere a fost aleasă fără drept de apel și, pe de altă parte, ocupându-se de sesiune. Brusc, forțele Poliției au apărut din dube cu noaptea-n cap și au luat la bătaie pe cine se nimerea prin preajmă. Aparent fără nicio noimă, au intrat în Facultatea de Arhitectură și au făcut același lucru.

După primele ore ale dimineții, ca la un semn, au apărut dinspre zonele industriale coloanele de muncitori al căror slogan preferat era "Moarte intelectualilor!" În panica creată și în lipsa oricăror informații verificabile, liderii Pieței s-au strâns după amiaza și au plecat spre Ministerul de Interne și spre sediul Poliției Capitalei, ca să afle informații despre cunoscuți. Atunci s-a petrecut celebrul episod cu autobuzul incendiat la sugestia fostului șef al Poliției Române, gen. Corneliu Diamandescu, care îl anunța pe ministrul Mihai Chițac: "Dăm foc la autobuze, conform înțelegerii!"

Ulterior, TVR arăta imagini cu autobuzul în flăcări și adăuga că "elementele fasciste" au luat cu asalt clădirea Ministerului și au arborat steagul verde legionar. Butaforia a continuat toată seara la TV, culminând cu oprirea programului pentru câteva minute, pentru sporirea efectului, lucru care nu se întâmplase nici măcar în decembrie 1989. Astăzi, cu greu ne putem imagina efectul pe care acest fapt aparent minor l-a avut la nivelul populației. În tot cazul, a pregătit perfect terenul pentru a doua zi, când aveau să descindă minerii.

Deși Piața Universității era de-acum goală, dis-de-dimineață trenurile cu minerii din Valea Jiului apăreau în gările din nordul orașului, așteptate de "oameni de bine" cu pachețele cu sandwich-uri, hărți schematice ale obiectivelor de "vizitat" și camioane cu care să ajungă mai repede la ele. Răngile și târnăcoapele pocneau pe oricine li s-ar fi părut suspect, erau ochiți în principal cei care aduceau a "intelectual", iar barba și ochelarii erau însemnele victimare predilecte.

Bătuți sălbatic, erau aruncați în dubele poliției și duși la unitatea militară de la Măgurele, din sudul Bucureștiului, unde au fost convocați și câteva zeci de procurori bucureșteni, care aveau ordin să întocmească acte de reținere, arestare și începere a urmăririi penale pentru infracțiuni imaginare (ultraj, tulburarea liniștii publice, loviri și alte violențe). Unii dintre cei arestați atunci au stat fără temei chiar până prin august întemnițați, bătuți, în condițiile de detenție caracteristice epocii. Ulterior, în ciuda infirmării actelor de către procurorii ierarhic superiori, printre care Monica Macovei (șef de birou la Procuratură după vara lui 1990), procurorii abuzivi nu au avut nimic de suferit.

Ba dimpotrivă. De pildă, Alexandru Țuculeanu.

Pe lângă că a întocmit rechizitorii victimelor aduse din oraș la Măgurele, în concluziile sale din ancheta ulterioară a dosarului "Mineriadei" i-a scos complet de sub orice suspiciune pe liderii minerilor și pe liderii politici ai momentului. Țuculeanu se mai remarcase în 1985, când, alături de procurorul Ilie Picioruș, îi fabricase ancheta de drept penal disidentului Gheorghe Ursu, pentru deținere de valută, faptă pentru care acesta nu a apucat să mai fie "judecat", pentru că fusese între timp omorât în bătaie în arest de către ofițerii de securitate auxiliari anchetei și de deținuți de drept comun pe care îi foloseau exact pentru acest scop.

Peste ani, procurorul Țuculeanu a instrumentat celebrul caz "Armaghedon II", în care, într-o seară de ianuarie 2002 au fost ridicați de pe stradă Mugur Ciuvică și Ovidiu Iane, care anunțaseră că vor să dezvăluie fapte penale comise spre îmbogățire de premierul de la acea dată, Adrian Năstase (de nediscutat sindromul Stockholm de care s-au dat loviți ulterior cei doi abuzați și din ce motive).

Același procuror a primit și un alt caz misterios și celebru, dosarul "Paul Brener - Cosa Nostra": anchetatorii italieni le cereau procurorilor români înregistrări ale convorbirilor din România ale lui Brener, despre care aveau indicii că are legături cu ramificații ale Cosa Nostra din Estul Europei. Înregistrările existau, dar nu au fost trimise niciodată în Italia, demersul fiind refuzat cu obstinație de procurorul Țuculeanu. În anii 2000, el a ajuns autor de lucrări de procedură penală de căpătâi în facultăți de drept din țară.

Sau Ovidius Păun, unul dintre cei mai zeloși procurori în iunie 1990.

A fost unul dintre prietenii cei mai buni ai fostului șef de la Cercetări Penale din Miliție, Tudor Stănică, torționar zelos, bătăuș neîntrecut și eminență cenușie a practicilor procurorilor din perioada anilor ´70-´80 (torturi, șantaje, fabricări de probe, folosirea drogurilor, internarea în spitale psihiatrice, iradierea, predate în condiții conspirative în "consfătuiri" și "reciclări" ale Securității, la Bran). După ce a fost unul dintre anchetatorii principali ai revoltelor din noiembrie 1987 ale muncitorilor de la Brașov, în 1989 fusese ales să se ocupe de arestările din 16 și 17 decembrie de la Timișoara, dar, din motive necunoscute, a rămas la București. După 1990, a fost unul dintre procurorii-vedetă în Procuratură și, mai apoi, în Parchetul de pe lângă Curtea Supremă.

Îl reîntâlnim consilier al noului procuror general, Ilie Botoș, iar tot în 2002, în funcția de șef al biroului Anchete Speciale de la Parchetul General. Într-o dimineață de miercuri a lunii martie, coordona echipa formată din procurorii Cristian Panait și Elena Rădescu în percheziția domiciliară la colegul lor procuror de la Oradea, Alexandru Lele, căruia primiseră ordin să-i planteze probe în casă. Cazul se știe, Lele îl arestase pe fiul prefectului de Bihor, Adrian Tărău, într-un dosar uriaș de contrabandă cu combustibili, stârnindu-i premierului Năstase furia și dezaprobarea: "Nu cred în arestările de vineri seara".

Procurorul Panait își dă seama că se află într-o eroare, că Lele nu este vinovat de faptele pe care trebuia să i le impute, și refuză să înceapă urmărirea penală. La presiunile lui Păun, ale aceluiași Ilie Picioruș, șeful său direct, și ale procurorului general Tănase Joița în persoană, Panait nu cedează, dă soluția neînceperii urmăririi penale și, la câteva zile, se sinucide în condiții încă misterioase, fiind scos ulterior nebun printr-o expertiză psihiatrică post-mortem, caz unic în analele juridice (v. și filmul lui Tudor Giurgiu "De ce eu?"). Ancheta asupra morții sale este condusă tocmai de Picioruș, care, în primele minute după sinucidere, intră în casa lui Panait, ridică acte fără martori și fără proces verbal și se face nevăzut. Ca să continue ancheta în dosarul "Lele", Panait este înlocuit în echipa de procurori de tânărul Alexandru Chiciu.

Ce s-a ales de ei?

După "Armaghedon II" și scandalul care a izbucnit în presă, Țuculeanu și-a pierdut funcția de prim-adjunct al procurorului general, dar nu s-au luat alte măsuri împotriva lui. Țuculeanu și Picioruș au primit din partea lui Ion Iliescu ordinul "Meritul judiciar", iar în 2003 au fost propuși de colegii lor procurori să facă parte din Consiliul Superior al Magistraturii. În 2005, Picioruș este votat chiar adjunct al secretarului general CSM, spre exasperarea noului ministru Monica Macovei, iar Țuculeanu este cooptat în echipa care se ocupa de planul de reformă în justiție, primind capitolul de măsuri propuse pentru sporirea garanțiilor de independență a procurorilor. Țuculeanu iese din magistratură în 2006 și se face avocat. Picioruș este încă procuror la Parchetul de pe lângă ÎCCJ și secretar general al Asociației Procurorilor din România, organizație profesională cu afinități declarate pentru PSD.

Ovidius Păun s-a pensionat în 2007, prilej de omagii și plecăciuni din partea discipolilor săi, mulți dintre ei avocați de prestigiu după 1990 (cel mai cunoscut este Marian Nazat, până nu demult editorialist la "Jurnalul Național" și invitat frecvent pe la Antena 3, apărându-i, printre alții, pe SO Vântu, Țiriac Jr. în "Cocaină pentru VIP-uri", Adrian Năstase, Dan Voiculescu și, mai recent, Liviu Dragnea).

Alexandru Chiciu, sângele tânăr din anii 2000, a condus Secția a II-a din fostul Parchet Național Anticorupție (PNA), până când a fost revocat din procuratură de Traian Băsescu în toamna lui 2005, la propunerea lui Daniel Morar, alături de alți 11 colegi ai lui din vechiul PNA/DNA. A devenit avocat de mare succes, apărând mulți penali actuali, printre care Monica Iacob-Ridzi, Elena Udrea și Sorin Oprescu.

Ion Iliescu va fi judecat. La fel Virgil Măgureanu și generalul Stănculescu. Dar ajutorul vital pe care l-au dat răului să se perpetueze atunci, în 1990, este o crimă neprevăzută în Codul Penal. Filiera uriașă a mafiei transpartinice pe care o vedem azi ieșind la suprafață ca un colț de iceberg este rodul acelor zile. Oamenii din copilăria noilor SIE/DIE sau SRI, miile de procurori care au trecut dintr-o epocă într-alta cum ai sări un pârleaz secat, trași în continuare de aceleași sfori trase de ofițerii de legătură, au apărat-o cu multă abnegație în toți acești ani, iar azi o apără la vedere, la bară, în tranșeele unei justiții care se luptă cu mai mult sau mai puțin succes să se dezbare de trecut.

Istoria se va mai scrie și în continuare sub ochii noștri larg închiși, privind hipnotizați televizoarele și ecranele din care se revarsă știrile. Dar nu trebuie să uităm un lucru: de acolo, de la acel păcat originar, ni se trag toate nereușitele de azi, toată corupția care roade fiecare nenorocită de instituție, autostrăzile nefăcute, șpăgile pe care le dăm sau le vedem date la orice colț de stradă, facturile umflate din falimentarea sistemului energetic național, încrengătura putredă a partidelor politice, toată administrația înțesată cu cozi de topor, plagiatori și miniștri făcuți doctori la școala SRI-ului spălat și parfumat. Iar povestea asta ne privește pe toți, chiar și pe cei născuți în zorii zilei noii Românii.