Experienţa celor două sute de universităţi americane axate pe cercetare ştiinţifică (research universities), care dau tonul în întreaga lume, este privită cu maxim interes, pretutindeni. De aceea, am participat, la invitaţia American Council on Education, la reuniunea de la Washington, DC, a cunoscutei organizaţii (care se consideră „the unifying force of the American higher education”). După ce am parcurs, în 1992 şi 1996, câte un semestru în cercetarea ştiinţifică (la „Woodrow Wilson Center” şi la „National Endowment for Democracy”) şi după ce, în decursul anilor, am susţinut conferinţe la invitaţia a cincisprezece universităţi americane relevante (Columbia, Ohio, Chicago, Harvard, New School for Social Research, Washington etc.) şi am publicat contribuţii personale în volume şi reviste (la Yale, Cambridge Mass., Routledge etc.), eram interesat să observ noile deplasări din viaţa universităţilor americane, mai cu seamă în contextul crizei 2008-2009.
Abordarea americanã a crizei (care are în frunte nu doar programele administraţiei Obama, ci şi intervenţiile unor economişti de prim-plan, precum Paul Krugman, George Cooper, Lawrence Summers) este ea însãşi demnã de interesul cel mai larg. Nu mã opresc însã acum asupra acestei abordãri, urmând sã revin în curând. Stãrui aici asupra unor opţiuni noi ale politicii universitare americane, ce devin repere ale universitãţilor din diferite ţãri, poate şi din România.
Ceea ce impresioneazã din primul moment în optica autoritãţilor americane din învãţãmânt este considerarea prezentului din perspectiva viitorului, sub toate aspectele implicate. De exemplu, “educaţia” este privitã programatic, din perspectiva “învãţãrii de-a lungul vieţii (lifelong learning)”, imperativul echitãţii (the equity imperative)” este asumat nu doar ca “justiţie socialã (social justice)”, ci şi ca “prevenire a pierderii de talente (preventing the loss of talents)”. Educaţia este confruntatã direct cu reperul “echitãţii”, în aceastã viziune: “fiecare persoanã trebuie sã aibã oportunitatea sã se califice şi sã aibã succes”. Realitãţile din universitãţile americane sunt astãzi evaluate explicit, în raport cu ceea ce este de fãcut sau începe sã se facã pentru atingerea unei noi expansiuni a educaţiei şi a unui alt nivel. în S.U.A. se angajeazã astãzi trei “principii politice”: “ajutor financiar pentru a se depãşi barierele economice”; “admitere orientatã spre diferite grupuri sociale (preferential admission)”; “ameliorarea condiţiilor şi a motivaţiilor”.
De ani mulţi, societatea americanã este datã, pe bunã dreptate, ca exemplu de sporire a ponderii cetãţenilor trecuţi prin colegii şi universitãţi. Mai nou, responsabilii educaţiei din S.U.A. angajeazã energic programul unei neobişnuit de cuprinzãtoare extinderi a oportunitãţilor universitare spre fiecare cetãţean şi, astfel, spre noi (ca vârstã, ca statut social etc.) grupuri din societate.
S.U.A. extinde masiv educaţia, dar o axeazã hotãrât pe inovaţie (tehnologicã, organizaţionalã, culturalã). De altfel, universitãţile de prim-plan (iau acum ca exemplu Universitatea John Hopkins, din Baltimore, care a realizat, în 2008, nu mai puţin de 400 de descoperiri ştiinţifice) sunt în poziţii conducãtoare, nu doar pentru cã publicã, ci şi pentru cã publicaţiile lor conţin descoperiri cu impact tehnologic (în înţelesul original, larg). Universitãţile americane cautã sã satisfacã “o foame de educaţie (a hunger for education)”, observatã la generaţiile trãitoare acum, încurajând însã, în acelaşi timp şi în mod sistematic, inovaţii care pun în mişcare instituţii şi economii întregi. S.U.A. se preocupã exemplar sã sudeze “echitatea” şi “calitatea” în educaţie.
Pe de altã parte, universitãţile americane sunt, foarte probabil, primele în lume care iau în serios faptul cã, în condiţiile revoluţiilor cognitive şi informaţionale de astãzi, “validitatea unei diplome va fi de cinci ani”. Oarecum pe alt plan, unele universitãţi au renunţat recent la tradiţionala organizare pe departamente (sau catedre, în echivalarea aproximativã de la noi), în favoarea organizãrii pe “centre de cercetare” (cum se spune la Universitatea John Hopkins) sau pe “probleme de cercetare” (în accepţiunea Universitãţii din
Astfel de opţiuni, S.U.A. le promoveazã chiar în contextul recesiunii, perceptibile din 2008 încoace, care este asumatã frontal ca recesiune “extinsã şi adâncã (large and deep)”. Patru coordonate le-am putut desprinde din optica preşedinţilor universitãţilor americane de prim-plan: orientarea spre susţinerea “economiei de investiţie (investment economy)” în condiţiile de crizã de astãzi; sprijinirea cu acţiuni proprii a economiei pentru ieşirea din crizã, sub deviza “educaţia ajutã societatea (education helps society)”; conceperea de mãsuri pe termen lung, ştiind cã poziţionarea durabilã (“long term strategy”) este importantã; educarea propriului fel de a sprijini economia de investiţie (“to educate our way to a better economy”). în acest context, aşa cum preşedinta American Council on Education spunea, S.U.A. îşi asumã cã “
Responsabilii universitãţilor americane orienteazã acţiunea celor din învãţãmântul superior de astãzi – sprijiniţi şi de “pachetul de stimulare (stimulus package)” al noului preşedinte american – pe trei direcţii majore: ridicarea nivelelor de calificare (degrees); intensificarea cercetãrii ştiinţifice cu efecte tehnologice; ameliorarea infrastructurii. Se poate anticipa de pe acum cã universitãţile americane, care oricum dau tonul printre universitãţile lumii de astãzi, pregãtesc un nou prag al dezvoltãrii. Iar dacã cei din faţã, în competiţiile lumii de azi, considerã cã trebuie sã procedeze la reforme, nu ar fi cazul ca ceilalţi, care nu sunt deloc în faţã, sã îşi reconsidere, la rândul lor, situaţia şi ceea ce fac sau nu fac? în orice caz, ceea ce un înalt responsabil al Bãncii Mondiale previziona – anume cã “în viitor va fi obligatoriu sã urmezi învãţãmântul superior” – devine o chestiune doar de organizare efectivã şi de timp în educaţia din societatea americanã.
