Fără să fi fost neapărat cel mai emblematic exemplu din punct de vedere urbanistic şi funcţional, episodul cu betonarea Someşului este pilda perfectă a pierderii controlului şi a contactului cu realitatea pe care le invocam.
Din perspectiva Primăriei, extinderea bucăţii de 1 km de la Opera Maghiară până la Podul Garibaldi face parte dintr-un proiect stabilit de mult, de cel puţin 10 ani, căruia abia acum i-a venit vremea, deşi între timp s-au întâmplat atâtea în oraş: a apărut un Plan Urbanistic General nou, s-au construit stadionul şi sala polivalentă, s-a comandat un studiu de mobilitate urbană, încă neterminat, iar la începutul anului Primăria însăşi vorbea despre începerea unor proceduri preliminare pentru lansarea unui concurs tematic în vederea readucerii Someşului în viaţa cetăţii şi a revigorării zonei adiacente.
Strânşi cu uşa de expirarea termenului pentru banii europeni şi cu contractele gata semnate, edilii nu mai aşteaptă dezbateri şi documente, ci trec la săpat şanţuri şi la izolarea suplimentară a Someşului. E adevărat, mulţi dintre locuitori vor considera că metafora aducerii Someşului cu faţa spre oameni este doar o fiţă hipsterească şi că un oraş în plină dezvoltare economică are nevoie de sticlă şi asfalt, pentru ca birourile tot mai multe să fie tot mai pline şi banii să se adune în teancuri tot mai groase.
Pentru asta oraşul are nevoi în consecinţă: şosele tot mai largi, maşini tot mai rapide, construcţii tot mai maiestuoase, vechituri tot mai puţine, iarbă - cel mult în scop recreativ. Natura şi oraşul din poveşti poate să mai aştepte, acum suntem ocupaţi. Perspectiva este legitimă, marile metropole din Asia Centrală, (re)construite în ultimii 20-30 de ani, tocmai dintr-o astfel de filosofie se revendică.
Dar vrem cu adevărat asta? Are acest oraş vocaţia unei metropole-furnicar, alcătuită din griuri colorate şi umplută cu fiinţe unidimensionale? La polul opus, poate acest oraş, într-un termen rezonabil de două, să zicem, trei generaţii, să se transforme într-un paradis verde şi pietonal, care să prospere de pe urma setei de natură a viitorilor turişti, sufocaţi la ei acasă de nori de smog şi praf?
Ambele variante sunt absurde, dar edilii par să oscileze armonic între cele două extreme, fără să prindă decât pentru un scurtisim moment poziţia de mijloc. Administraţie maniaco-depresivă, nu alta.
Lărgim benzile de circulaţie să favorizăm traficul, dar dăm autorizaţii de construcţie la mamuţi cu zeci de etaje şi fără locuri de parcare, descurajând parcă deplasarea spre slujbe cu mașinile personale, doar că ne sunt prieteni politici, de afaceri sau din Consiliul Civic.
Ne dăm cu fundul de pământ că se construiesc blocuri printre case şi construcţii-monstru în locuri nepotrivite, dar uităm că tocmai amicii transpartinici (Tişe, Buda, Puşcaş-Rus, Pop, mai nou, Onofrei) proliferează obiceiul prin derogări de la PUG și alte subterfugii.
Vrem oraş turistic, dar nu suntem nici acum în stare să organizăm tururi ghidate pentru turişti, iar dacă asta totuşi se întâmplă, este o iniţiativă privată şi benevolă, fără vreun sprijin din partea administraţiei.
Declarăm că vrem Someşul viu, dar uităm de proiectul din urmă cu 10 ani prin care îl omoram. Înviem Someşul peste vară, dar cum vine toamna calendaristică îl mătrăşim, conform îngălbenitelor planuri, pe care le ţinem bine ascunse de ochii presei şi supuşilor cetăţeni. Votăm un PUG, o strategie pentru 2014-2020 şi aşteptăm un studiu de mobilitate urbană, dar le confruntăm cu o realitate reconfigurată după variante expirate ale aceloraşi documente.
Ne dăm drept protectori ai tradiţiei istorice a oraşului, admirăm din vorbe clădirile istorice, dar, pe din dos, facem planuri obscure să le sabotăm sau lăsăm bătrânul hotel New York să-şi trăiască singur şi părăsit decrepitudinea senilă, pentru ca, în final, să se dărâme balcon cu balcon în capul nefericiţilor trecători. Vrem să fim Capitală Culturală, dar nici măcar şase ani nu ne ajung ca să dăm primul hârleţ la Centrul Cultural „Transilvania".
Luăm credite de zeci de milioane de lei pentru autobuze noi, modernizăm linia de tramvai, promitem să extindem linia la nivel metropolitan, punem transportul public printre priorităţile de grad zero în orice program electoral, dar îl gâtuim în acelaşi trafic infernal, pentru că refuzăm, după atâţia ani, să facem benzi şi culoare speciale pentru ele.
Una peste alta, vorbim cu convingere şi pieptul umflat despre tuneluri şi monorail, metrou şi capitale culturale, dar insistăm, împotriva oricărui argument funcţional, pentru distrugerea taluzului verde şi lărgirea cu o amărâtă de bandă a unui drum proiectat să fie cu sens unic (potrivit „Strategiei pentru planificare spaţială în cadrul dezvoltării urbane"), continuat cu str. Bariţiu, în tandem cu str. Dragalina şi conectat cu aceasta printr-un pod Dragalina-Emil Isac.
De afară, politicile actuale ale Primăriei sunt un apogeu al incoerenţei şi al pierderii contactului cu realitatea şi al controlului conducerii de la vârf asupra eşaloanelor inferioare. Nu există niciun semn că lucrurile s-ar putea schimba, dl. Boc va câştiga la pas încă un mandat, pentru că pur şi simplu nu are opoziţie politică, iar infrastructura de putere din administraţia locală îşi va consolida influenţa şi va perpetua filosofia aceasta păguboasă, a cârpelii, a ciupelii, în dauna urmăririi asidue a unor planuri îndelung chibzuite şi dezbătute.
Nu betonarea Someşului în sine este problema reală, ba pot admite că, la limită, ar putea fi chiar o rezolvare paliativă a unei alte probleme. Dar felul în care s-a dezvoltat şi cum continuă proiectul cu pricina este un simptom edificator al desprinderii ireconciliabile dintre edili şi realitate. Dar, cum spuneau mucaliţii idealişti: „dacă realitatea mă contrazice, cu atât mai rău pentru ea".
