Și am ascultat, cu multă răbdare, cum Monica Macovei și, apoi, Laura Codruța Koveşi, ca să nu mai vorbesc de domnul Robert Cazanciuc, bâlbâitul ministru al Justiţiei, au lăudat virtuţiile MCV. Așa să fie? Sau, pur și simplu, suntem supuși unui act de perversiune? La care, culmea, unii dintre noi participă cu entuziasm.
Firește, nu există un stat democratic fără o bună justiție. Și, în general, nici un stat nu poate funcționa, fie el și nedemocratic, în măsura în care divergențele dintre oameni, precum și divergențele dintre cetățeni și instituțiile statului, nu sunt arbitrate de cineva. Și, dacă așa stau lucrurile, atunci și România are nevoie de o justiție care să funcționeze. Dar la ce fel de justiție se raportează persoane ca Monica Macovei, Laura Codruța Koveşi ori Robert Cazanciuc?
Nu este complicat să răspundem la întrebarea de mai sus. Este suficient să ne reamintim la ce anume s-au referit cei trei. Și nici efortul de memorie nu este excesiv. Pentru că, cei trei juști reprezentanți ai autorității române, cei trei demiurgi ai noii justiții au vorbit, la Parlamentul European, exclusiv despre cauzele penale. Pentru toți cei trei procurori, mai mult sau mai puțin acoperiți, uriașa pălărie a instituției dreptului, uriașa pălăria a justiției unui stat s-a metamorfozat într-o simplă pască. Sub care ei numără, de zor, dosare penale. Cine intră și cine nu intră în pușcărie. Cum să facă o justiție bună, cu note mari la MCV, să trimită mai mulți oameni după grații. Evident, ajutați de o justiție care, vorba doamnei Livia Stanciu, președintele Înaltei Curţi, este, nimic altceva decât, colaboratorul procurorilor. Și, cam la asta, în mintea lor, se reduce și justiția și statul de drept.
Când acolo, ce să vezi? Încă de pe vremea dreptului român, ca să nu mai vorbim de Codul lui Manu sau de Codul lui Hammurabi, când înaintașii noştri vorbeau despre justiţie, partea asta cu dinte pentru dinte, cu ochi pentru ochi, cu tăiatul mâinilor ori decapitarea răufăcătorilor, nu a reprezentat decât un simplu capitol, este adevărat, important, dar, totuşi, doar un simplu capitol al tratatelor de drept.
În realitate, numărul cauzelor penale, indiferent cât de repede și de eficient se mișcă mașinăria justiției și cât de orientată este ea în direcția represiunii, este infim în raport cu numărul celorlalte cauze care, zi de zi, trebuie soluționate de magistraţi. Sunt cauze civile, cu nemiluita. Sunt cauze de dreptul familiei. Sunt cauze comerciale, cu zecile de mii. Există cauze de drept internațional, de drept succesoral. Și așa mai departe. Printre aceste multe categorii de cauze sunt, este adevărat, și cele penale.
Ori noi ce auzim, atât în Parlamentul European, prin vocea iluştrilor reprezentanți ai statului de drept numit România sau în nenumăratele declarații publice, făcute de dimineață până seară, de la toate tribunele şi pe toate canalele mediatice? Că justiția la români începe de la primele orele ale dimineții, cu mascați, și se termină noaptea târziu, prin analiză situaţiei penitenciarelor. Într-un stat normal, așa cum afirmăm că dorim să fim, ar trebui păstrate proporțiile. Atunci când vorbim despre justiție - și într-un stat normal nu ar trebui ca această temă să ne ocupe atât de mult timp - ar fi obligatoriu să analizăm sutele de mii de procese civile tergiversate, amânate în fel și chip, tracasante pentru marea masă a cetățenilor României, procese de la care aceștia oameni așteaptă o soluție echitabilă, dreaptă. Și dată într-un termen rezonabil. Sau, măcar, în timpul vieții lor.
Ei bine, acest lucru nu se întâmplă în România. Justiția nu funcționează cum trebuie pentru că, pur și simplu, toată lumea stă, exclusiv, cu ochii pe o mică parte a ceea ce înseamnă justiția, respectiv cauzele penale, care și ele sunt administrate într-un asemenea hal încât, de cele mai multe ori, nu se mai știe prea bine dacă judecătorul este și procuror sau dacă procurorul este și judecător.
Dacă tot este supusă România acestui experiment al MCV - este adevărat, împreună cu Bulgaria - mă întreb când se vor deștepta partenerii noştri europeni și când vor deveni ei preocupați, așa cum ar fi cazul, nu numai de o mică parte a uriașului organism numit justiție, ci chiar de întregul acestuia. Pentru că este imposibil să vindeci corpul, supraveghind doar funcționarea timpanului.
