1972. Jean Raspail se hotărâse să lase în urmă călătoriile până la capătul lumii şi să închirieze o vilă pe Coasta de Azur. Înainte, scrisese câteva volume savuroase de literatură de călătorie, inspirate din peregrinările începute în Țara de Foc, apoi spre vechile locuri ale Imperiului Inca, zona Caraibelor, mergând în final până în capătul celălalt al Americilor. Dincolo de ineditul locurilor prin care şi-a condus expediţiile, interesul lui imediat - în acelaşi timp temă centrală a textelor - a fost felul în care populaţiile mai mult sau mai puţin izolate ale Lumii Noi îşi construiesc forme de adaptare la valul inevitabil al modernizării, pe care atât ele, cât şi Raspail, îl consideră drept o ameninţare.
Acum va scrie un roman de ficţiune. "Tabăra Sfinţilor". În carte totul pleacă de la o decizie a guvernului belgian de a acorda o şansă în plus copiilor născuţi în ordura mahalalelor din Kolkata, condamnaţi altfel la foamete, care urmau să poată fi adoptaţi, crescuţi şi educaţi în Belgia, în familii vest-europene, albe. Iniţiativa a cunoscut o aşa popularitate printre familiile indiene, încât a fost repede abrogată de belgieni, fapt care a stârnit mânia celor care nu apucaseră să-şi dea bebeluşii spre o viaţă mai bună. De aici înainte, textul curge nebuneşte spre un final apocaliptic: "burta moale" a Europei, cum numea Raspail Riviera Franceză, a devenit poarta de intrare în "tabăra sfinţilor" pentru milioane de imigranţi nervoşi, pe care autorul îi descrie în cele mai ofensatoare şi abrutizante cuvinte ("gunoiul Gangelui", "ticăloşi flămânzi", "mafie împuţită", "harababură jegoasă" etc.)
"Acum, răspândită prin toată marea goală, la vreo cincizeci de metri de ţărm, zace ruginită şi scârţâind teribil incredibila barcă apărută din cealaltă parte a lumii pe care profesorul o zărise de dimineaţă. S-a apropiat mai mult de fereastră şi primele lucruri pe care le-a văzut ieşind au fost mâinile... A început să le numere. Calm şi fără nicio grabă. Degeaba, era ca şi când ai încerca să numeri toţi copacii dintr-o pădure, mâinele acelea ridicate în aer, unduindu-se şi tremurând unele peste altele, toate întinse spre ţărmul atât de apropiat. Crengi ogârjite, negre şi maronii, accelerate de un licăr de speranţă. Braţe ale lui Gandhi, goale, descărnate... treizeci de mii de făpturi pe o singură barcă."
Raspail descrie apoi pe larg atitudinea francezilor în faţa crizei imigranţilor. Reacţiile oficialităţilor au parfumul limbii de lemn cu care ne obişnuieşte şi astăzi birocraţia europeană; nici în realitate, nici în ficţiune, autorităţile nu găsesc o soluţie și, nu de puține ori, nici nu dau senzația că ar căuta-o cu adevărat. După multiple episoade de şovăială, între resemnarea edililor locali, apeluri la calm şi toleranţă din partea clerului, grupuri de hipioţi care îşi manifestă bucuria şi merg spre sud să-i întâmpine cu căldură, primind din partea oaspeților un răspuns colectiv, mecanic și neașteptat de brutal, dar şi ordine de deschidere a focului împotriva "hoardelor de năvălitori", francezii de pe coastă decid să plece, iar armata dezertează în dezonoare. Deznodământul prezentat sumar este că întreaga lume occidentală cade pradă "năvălitorilor", iar singura ţară din lume care a refuzat cu succes, prin forţă armată, să deschidă graniţele, Elveţia, este declarată stat-delincvent şi este forţată să cedeze.
Cartea a fost clasată iniţial de extremă dreapta, nazistă, xenofobă, periculoasă, și nu fără temei, deşi a primit şi destule recenzii şi reacţii pozitive. Fără un grozav succes de casă în primii ani, cererile de reeditare către editură au venit ulterior în cascadă, după cum mai apăreau ştiri despre bărci rablagite eşuate în Mediterana. Mii de albanezi care visau la viaţa îmbelşugată prezentată la televiziunile italiene pe care le prindeau cu furculiţa la începutul anilor '90. Apoi kurzii îngroziţi de nesfârşitele grozăvii ale trupelor guvernamentale şi ale PKK-ului, tabere între care cea mai mare parte a populaţiei civile era prinsă fără altă scăpare decât fuga. Somalezii şi eritreenii ajunşi în zorii anilor 2000 subiecţi ai unor seriale de bancuri macabre. Supravieţuitori schilodiţi ai masacrelor în progresie geometrică din Rwanda, Darfur, laolaltă cu cele două mari războaie africane dintre 1998 şi 2003. Iar acum, în zilele noastre, populaţiile care încearcă să scape de efectele catastrofale ale unei Primăveri Arabe generate de Occident prin campanii asumate sau subversive, făcute pe picior, care au scăpat complet de sub control. Şi alţii, şi altele, câte şi mai câte.
Poate povestea din cartea lui Raspail (încă) nu seamănă cu întâmplările cărora le suntem martori, decât prin aceea că, fie și împinse sau catalizate de state terțe interesate, lucrurile au ajuns prea departe, iar soluțiile nu pot fi decât dureroase și nepopulare, oricare ar fi ele. Sper să mă înșel, dar birocrația UE - în ansamblu sau fiecare stat afectat în parte - nu au nici idei, nici multă dorință de a rezolva situația, alimentând o neîncredere sporită a populației și o vădită lipsă de unitate în luarea deciziilor.
2015. Un simplu exerciţiu de imaginaţie. România putea foarte bine să fie pe ruta principală de migraţie, iar încă nu este timpul pierdut. Am o curiozitate răutăcioasă să văd reacţiile decidenţilor noştri, pentru care integrarea unei minorităţi naţionale precum cea romă, deprinsă în mare măsură cu specificul cultural al spaţiului românesc, a eşuat lamentabil în ultimii aproape 200 de ani, culminând cu episoadele de genocid de care ne e atâta de rușine, că le-am face uitate, dacă s-ar mai putea.
Ar vrea vreun mintos de la putere să susţină că România are capacitatea să absoarbă refugiaţi sau chiar să-i ajute să se integreze, să-şi înceapă o viaţă nouă şi să fie utili societăţi, în vreme ce încă există comunităţi segregate pe criterii rasiale, tacit precum la Pata Rât, sau asumat, la Baia Mare? Dar populația oare cum ar reacționa? Între extremele reprezentate de neo-hipioți naivi - care ar fi în stare să doarmă în stradă doar să se laude printre prietenii de pe Facebook că au salvat o familie de refugiați - și români verzi și încuiați - la fel de mândri de xenofobia lor, ghiduși până la ridicol în scenariile conspiraționiste despre noile invazii barbare - masa de români oare ce spune? Cum vom ști, români și europeni deopotrivă, să păstrăm echilibrul între soluțiile reacționare ultra-conservatoare, discriminarea pozitivă exagerată sau abordarea asimilării culturale cât mai rapide, cu toate riscurile sale? Dar Biserica Ortodoxă, care tace asurzitor pe această temă? Dar marii bărbați de stat pentru care a început să sune ceasul alegerilor? Dar refugiații, oare cum li se va părea atunci când vor afla că statul român le va da 40 de euro pe lună pentru traiul zilnic și că îi va ține în niște centre de primire mizerabile cu un regim ce seamănă cu cel de pușcărie deschisă?
E posibil să nu mai avem mult de așteptat până să aflăm răspunsurile. Dar maniera în care am înțeles cu toții să ne raportăm până acum la minoritatea noastră romă poate să ne ofere destule indicii despre ele. Și oricare ar fi, n-avem vreun motiv de mândrie.
