Ușor cu Galateea pe scări!

Ușor cu Galateea pe scări!
Se spune că pe vremuri, pe o insulă est-mediteraneană, trăia în singurătate un om, Pygmalion. Tânjea după prezența unui semen, după emoție, după iubire, dar – păcatele lui – era singur, el cu gândurile și rugăciunile lui spre zeii din Olimp.

S-a hotărât să-și sculpteze din piatră o companioană și apoi să se roage zeiței Afrodita să-i dea suflare, iar aceasta, mișcată de suferința unui om bun, i-a îndeplinit dorința și i-a dat-o pe Galateea, care avea să-i devină soție iubitoare. Cei doi au trăit, desigur, fericiți, până la adânci bătrâneți. Mitul și semnificațiile lui contemporane fructifică ideea că orice "Pygmalion", de bună credință în propriul sistem de referință, poate să modeleze atitudinile și comportamentele celorlalți dacă își propune și crede asta cu adevărat. Altfel spus, de îndată ce își exprimă o dorință pe care o consideră legitimă și binevenită, aceasta se va putea transforma într-o profeție autoîmplinită.

Afroditul de la Cotroceni s-a scuturat vreme de un an de spuma mării din care fusese întrupat și a însuflețit o Galateea pe care, pentru că trebuia să poarte un nume, i-a spus Cabinetul tehnocrat Dacian Cioloș. Trupul aseptic și apolitic al Galateei a devenit rapid teren de război între 20 de milioane de Pygmalioni, fiecare cu propria idee despre cum ar trebui să se comporte proaspăta făptură. Pygmalionii străzii și-o doreau neprihănită, dar, vai!, din neglijență, vanitate sau din prea marea obișnuință a singurătății, au ignorat adevărul simplu care postulează că neprihănirea nu este compatibilă cu firea umană. Altă serie de Pygmalioni, care și-au rafinat până spre perfecțiune o rețea mafiotă de natură semizeică, au acceptat-o pentru că știau că nu au alternativă, dar au avut grijă să-i atragă atenția că nu doresc să fie deranjați în liniștea singurătății lor serafice, așa că să aibă grijă! Două feluri de pygmalioni ireductibili, gata să sară la ciomăgeală unii la alții, perfect convinși de legitimitatea propriului concept de Galatee, pe care ea trebuia să-i împace deopotrivă.

Bref, ieșind puțin din mit:

• Segregarea celor cel puțin două grupări de oameni singuri se va adânci, fiecare știe precis că lucrurile ar trebui să stea așa cum afirmă ei, nu altfel. Cei din stradă - dar și cei de acasă - se vor simți mai departe nereprezentați, vor avea așteptări prea mari de la o Galatee mitologică, dar miturile rămân ceea ce sunt, adică niște povestiri fabuloase care traduc realitatea în mod simbolic, care sunt totuși, în general, niște reprezentări false, deși admise de majoritatea membrilor grupului. De pildă, străzii i se pare că ar fi îndreptățită să creadă că noul guvern este emanația sa. Și așa va și crede, cerându-i prin urmare să performeze potrivit așteptărilor sale, orice va fi însemnând asta. De cealaltă parte, Parlamentul este îndreptățit de Constituție să considere Guvernul responsabil în fața sa și să-l mențină strâns în menghina atribuțiilor sale executive.

• Deși pare un scenariu pesimist, este singurul, aceasta este soarta guvernelor "tehnocrate", "apolitice": nimeni în afară de membrii săi și, în acest caz specific, de președintele Iohannis, nu își va asuma răspunderea pentru eșecurile sale. Cât despre succesul pe care toți spunem că i-l dorim, acesta va fi modulat de așteptările fiecăruia. O mână de oameni, oricât de pricepuți în domeniul lor, nu pot face minuni fără susținerea partenerilor (Parlamentul și partidele politice) și subordonaților (aparatele din ministere). De fapt, pe când încă nici nu se întrupase, Guvernul tehnocrat a și simțit pe pielea lui ce înseamnă lipsa de răspundere atunci când Parlamentul a votat cu voioșie creșterea salariilor tuturor bugetarilor cu 10%. Niciunul dintre partide nu poate fi tras de urechi pentru năzbâtie, că a fost cvasi-unanimitate. Cât despre cum se va putea aplica mărirea, asta-i treaba Guvernului, că de-aia-i el tehnocrat și competent, să se descurce!

• Realitatea de zi cu zi din administrația centrală este mult mai prozaică decât poate ne-o închipuim noi. Acolo există sisteme osificate, mari cât ministerele, și subsisteme în fiecare serviciu și departament al acestora. Sunt angajați care cunosc fiecare colțișor al ministerului, fiecare sertar cu acte dosite, locul precis al fiecărei ștampile și firul de sfoară care trebuie tras pentru ca un lucru anume să se întâmple sau nu. Ei știu bine că nu doar relaţiile interpersonale strânse dintre ei sau complicitățile cu diverse alte structuri, ci şi legea le asigură stabilitatea postului. Au trecut pe lângă ei zeci de miniștri, sute de secretari de stat, din toate partidele, ei au rămas, pentru că fără ei nimic nu se poate. Noii miniștri, tobă de carte și instrucție europeană, vor fi percepuți drept corpi străini, ba mai mult, unii cu mandat limitat la un an, deci inofensivi ca apa de ploaie. Dacă va avea vreunul naivitatea să creadă că poate provoca o schimbare într-un termen scurt, va fi mătrășit urgent, nici nu va ști ce l-a lovit. Și nimeni, nici măcar strada, nu va avea chef să-l apere.

• Acum în societate există o nemulțumire uriașă și difuză, cu un puternic accent anti-sistem, care a cerut guvern apolitic și a căutat în istoria personală a fiecărui membru din noul Cabinet vechile afinități partinice, demascându-le ca pe niște stigme. E o prostie, nimeni nu este și nu poate fi apolitic, iar un membru al Guvernului cu atât mai puțin. Cabinetul, în întreg și în părțile sale, va face politică și politici, ăsta este rolul lui. Iar prin asta se înțelege negociere și compromis. Altfel, singura profeție care se poate autoîmplini este aceea a pompierului piroman din fruntea Senatului, CP Tăriceanu, care tuna ieri de la tribună că "tehnocrația ucide democrația". Ne place sau nu, acest guvern nu are dreptul să facă orice l-ar tăia capul, indiferent câtă plăcere ar crea în rândul celor care îl susțin, ci totul trebuie discutat și negociat cu Parlamentul, așa plin de mafioți cum este. Dincolo de această paradigmă nu există nimic. Nimic bun.

Altfel, revenind în mit și la interpretarea lui, da!, profețiile se autoîmplinesc dacă așteptările sunt rezonabile. Cu cât așteptările sunt mai mari, cu atât sunt mai mari și șansele ca performanța în îndeplinirea lor să se conformeze așteptărilor. Însă trebuie să înțelegem contextul și să nu cerem minuni de la noua noastră Galateea, nu mai mult decât ne poate ea oferi. De fapt, cred că dl. Cioloș a și înțeles bine ce se dorește de la echipa sa și a ținut să fixeze ideile chiar marți, în discursul de învestitură.

"Ne asumăm o guvernare bazată pe trei principii fundamentale: transparență, responsabilitate și deschidere pentru dialog."

Nu e mult, dar cuprinde tot ceea ce 20 de milioane de Pygmalioni așteptau dintotdeauna, în singurătatea lor: o Galateea însuflețită.

 

Comenteaza