Mântuirea de a-mi lăsa sufletul liber să trăiască.
Într-una din serile trecute am avut o discuție telefonică cu un prieten vechi, special, drag sufletului meu, o emblemă a Clujului și a României, de a cărui prietenie sunt onorat. Mi-a spus, printre altele:
-„Am citit cărțile tale, mi-au plăcut, cred că ești talentat. Aș vrea să-și spun foarte scurt ce m-a impresionat cel mai mult: ai curajul vorbelor.”
I-am răspuns că și eu sunt impresionat de cuvintele lui, că îi mulțumesc și că eu nu pot trăi în umbră… Aș spune că în întreaga mea viață am trăit și am tăcut prea mult. Mi-am neglijat sufletul. Mulți, prea mulți ani… Am fost etichetat omul lui cutare sau cutare, ca și cum ei au muncit în facultate ca să pot supraviețui, ei mi-au făcut școala, facultatea, doctoratul, postuniversitara și întreaga activitate administrativ politică.
Dar vine clipa în care înțelegi: nu poți trăi în umbra altuia, în tăcerea altuia, în frica altuia. Nu poți să îți ascunzi trăirile sufletului și gândirea minții doar de frica de a nu fi analizat și judecat de ceilalți. Am simțit mântuirea în a-mi deschide sufletul și a-l lăsa liber. Să trăiască, să respire, să fie el… Neplanificat și negândit!
Am ales curajul vorbelor. Pentru că tăcerea naște umbre, iar vorbele rostite la timp cred că deschid drumuri. Nu mă tem să spun ceea ce gândesc, pentru că nu urmăresc să deranjez pe nimeni. Oamenii se nasc în lumină, dar cresc cel mai mult în umbre. Umbra tăcerii, umbra fricii, umbra minciunilor spuse de alții.
Și-atunci, ce-i de făcut? Să rămâi acolo, în întunericul altora, sau să spargi zidul acesta cu propria-ți voce? Să îți dai frâu liber minții și sufletului pentru a te elibera. Pentru a fi tu. Să îți permiți să spui lucruri care te vindecă și care rămase în subconștient te apasă, te macină, te zdrobesc. Și toate astea, doar de frica de a nu fi analizat și judecat de oameni.
Sufletul meu a decis să vorbească într-un gest de eliberare majoră. Iar vorbele au adus inimii izbăvirea. Vorbele, când sunt adevărate și sincere, nu cer aprobare. Ele trec prin orice zid, ard orice minciună și sfărâmă liniștea falsității. De aceea, cei care le rostesc par periculoși: nu pentru că sunt neapărat mai puternici, ci pentru că nu mai acceptă să trăiască sub plafonul umbrelor.
Curajul vorbelor nu e o lozincă, e o mântuire! E diferența dintre a trăi ca o umbră, sau a fi luminos precum soarele. Când ai curajul să spui, chiar și șoptit, „nu mai putem trăi în umbră”, atunci în inimile noastre se face brusc lumină.
