Din perspectiva întregii culturi umane, dușmănia cu toate subsumatele sale - adversitate, antipatie, resentimentalism, xenofobie etc. - abundă. Marii gânditori ai antichității se afrontau mai mult decât polemic în numele "adevărului". Toată mitologia antică mustește de zeități pururea afrontate, dar nici cultura creştină nu a ratat tema. În bimilenara lor istorie, pseudo-creștinii și-au dat la gioale vârtos cu rezultate de neinvidiat - o statistică istorică sumară contabilizează peste 50.000.000 de victime, „olimpiada" fiind în plină desfășurare cu mici pauze de recalibrare ideologică. Subcultura pseudo-poetică și muzicală numită manelism a exploatat tematica („dușmanii mei, dușmanii mei") până la suprasaturație și regurcitatare, era cât pe ce să scriu "recurcitare"...oops. Pare-se totuși că am scăpat fără pagube culturale majore - sper! Nici înălțătoarele simțăminte naționale nu evită tema, prin încrâncenata zicere "și cruzii tăi dușmani".
Forțând o falsă sinonimie între condiția de vecinătate și dușmănie, nu de puține ori autoironic spunem că avem un singur vecin prieten și anume Marea Neagră, și asta atunci când nu produce valuri mari și alge în exces; cât despre moldovenii de peste Prut, nu ne este clar încă dacă ne sunt vecini, înstrăinați sau frați.
Îndrăznesc să afirm că e o lipsă de inteligentă diplomatică să nu îți transformi vecinul în prieten. Încet, încet ne lămurim și asupra faptului că advăratul mare dușman al României a fost și este ea însăși, apreciere aplicabilă astăzi și pretinsei surori mai mari Franța. Spre exemplu, tezaurul pe care noi l-am dus în Rusia e nimica toată pe lângă ce au ascuns mai marii noștri cârmaci, de la prim-miniştri până la tot felul de cneji comunali, prin tot felul de cotloane fiscale numai de Dracula știute, toate acestea din preaplinul "iubirii de neam și țară".
Conștient de faptul că m-am întins cu slova fără a spune mare lucru pe temă, aș dori sa închei din perspectivă biblică și pshihologică. Apare devreme în Biblie realitatea dușmăniei, manifestată fratricide, dar de aici și până la sfârșit Sfânta Carte ne invață că adevăratul dușman se ascunde în noi prin umbrele subconştientului, psihologic vorbind. Ceea ce noi evaluăm ca fiind dușmănos în ceilalți nu e decât o parte a propriei neputințe, acuzată și proiectată în ei. În acest sens, recomand lectura unui tratat scris de psihologul Adrian Nuță, cu titlul "Umbra".
Închei autoreferențial recunoscând că nu am prieteni de ordinul sutelor, dar cei pe care îi am sunt reali. Nici măcar nu am cont pe „cartea fețelor", însă cu tot mai multă claritate descopăr că am un dușman, unul singur, care stă pitit în mine, destul de vizibil când am în față o bucată de sticlă cu argint pe verso, însă nădăjduiesc ca până la sfârșitul vieții o să-i sparg toți dinții nenorocitului „încurcă-viață". Dacă îl găsiți și voi, în felul în care l-am găsit eu, veți constata că ceilalți sunt mult mai buni decât felul în care v-au fost zugrăviți prin atotprezenta barfă.
