Problema vraciului de origine italiană stă în faptul că nu poate prezenta un atestat ştiinţific care să îi permită exercitarea pretenţioasei vocaţii medicale, lipsă notată de sistemul medical ca impostură. Fără îndoială, e o formă de impostură, însă nu cea mai păguboasă, având în vedere că mare parte din aceste manopere au reuşit şi nu sunt puţin cei care îi aduc mulţumiri. Forma cea mai păguboasă şi des întâlnită de impostură, care ne macină societatea mai ales în ultimul sfert de veac, este cea generată de întregi structuri semidocte şi mediocre, care s-au grăbit mitocăneşte să-şi pună titlurile nu doar înaintea numelui, ci şi a operei, astfel găsim abrevieri precum „Dr., Prof., Pr., Ec., Fil. Acd., Med., Câr-Mâr" , titulaturi îndesate doldora pe cărţi de vizită şi cartoane înrămate, în spatele cărora nu găseşti mai nimic.
Cred că e lesne de înţeles că tipul de impostură blindată de diplome, certificate, atestate, acreditări poate fi mai păguboasă din perspectiva practică decât cea importată de abilul taumaturg italian. Nefericirea stă mai degrabă în faptul de a fi gestionaţi până la abuz de specialişti diplomaţi care confundă sula cu prefectura mai rău decât a făcut-o chirurgul buclucaş-autohton Naum Ciomu. Dacă tot am ajuns la a marca rezumativ formele de impostură, s-ar cuveni un succint excurs etimologic: „in-postore" în limba latină definea aşezarea firească într-un anumit loc, situaţie, poziţie; dar peste timp, toate limbiile familiei latine au dat un conţinut negativ etimonului străvechi.
Impostura defineşte întâlnirea nefericită, neadecvată, infructuoasă şi nemeritată între o persoană şi poziţia pe care o ocupă. Orizontul plasamentului de factură impostorială e pe măsura prostiei, adică fără limite. Fiecare individ este pândit de riscul plasamentului inadecvat fie că vorbim spre exemplu de calitatea aparent banală de părinte biologic sau de poziţia vizibilă şi extrem de angajantă a celui ce se vrea Pater Nationis. Buna funcţionare a oricărei structuri sociale este fundamental legată de distribuţia corectă a actorilor, mai ales în rolurile cheie, nelipsiţi de importanţă fiind şi cei din spatele scenei, ba chiar şi „sufleurii".
Trecând în registrul interogativ, permiteţi-mi în limita unor epitete mai puţin subtile să mă întreb ce şanse poate avea un popor în care curvele şi hoţii susţin elaborate cursuri de morală la nivel academic, orbii insistă să rămână instructori auto, surdo-muţii nativi, profesori de muzică, depresivii cronici şefi de secţie la psihiatrie, mincinoşii patologici gestionari ai legii şi dreptăţii, palavragiii şi „gurile sparte", diriguitori ai serviciilor secrete?!?
Pe la sfârşitul anilor '70 a apărut în cercetarea psihologiei noţiunea de „sindromul impostorului", care îi defineşte pe cei care în fond sunt foarte bine pregătiţi şi calificaţi, dar care au tendinţe severe de subestimare, considerând că au ajuns conjunctural în anumite poziţii. Abordări auto-referenţiale de acest fel nu cred să fie regăsibile la tot pasul prin ţărişoara noastră, una plină de specialişti poli-multi-super-mega-extra-calificaţi, dar care prin „crunte nedreptăţi istorice", din cauza „cruzilor duşmani", au reuşit doar să culeagă roşcove şi ciuperci inghinale de pe la fraţii de gintă latină occidentali.
În speranţa de a nu fi lezat personalităţi de mare consistenţă profesională şi probitate morală pe a căror osatură reuşim să rămânem mai mult decât o populaţie îi invit pe cei care au băut cerneală colorată politic mai multă decât era cazul să recurgă la o minimă auto-evaluare, măcar în faţa oglinzii de la baie (unii chiar au faţă de impostori) după care să facă bine a-i lăsa pe cei inteligenţi, pregătiţi şi oneşti să-şi împlinească vocaţiile.
Pentru cele spuse îmi aduc în sprijin versurile unui poet român de origine iudaică,cunoscut cu pseudonimul Ion Pribeagu:
"În ţara mea onoarea-i fleac şi dragostea
Minciună.
Şi-n ţara mea sunt mulţi părinţi ce plâng morminte
Multe ...
Şi pribegesc scrâşniri din dinţi ...
Dar cine să le-asculte,
Când e minciuna pe amvon şi nedreptatea-i lege,
Când guvernanţii-s de carton
Şi nepăsarea Rege ?"
Din poemul „În ţara Mea", scris acum 100 de ani!
