Cuvântul în limba română conţine suficiente sinonimii (duplicitate, falsitate, făţărnicie, minciună, perfidie, prefăcătorie şi multe altele printre care şi englezescul fake, folosit de tânăra generaţie), însă eu rămân la acest etimon compus, pornit din greaca ionică (veche), 'ypokripto', traductibil prin a fi "sub mască", sau mai securistic tradus "sub acoperire". În cultura veche greacă, ypokripto era una dintre definiţiile actorului, mai târziu termenul preluat de culturile moderne occidentale a suferit o severă mutaţie de sens.
Aşezarea sub mască nu mai este doar un exerciţiu al unor oameni bine instruiţi, educaţi şi dotaţi cu mult talent pe care îi numim astăzi artişti sau actori, maeştri iscusiţi în a ne ajuta să armonizăm universul nostru interior cu amestecata lume a exteriorului. Aşezarea sub mască este un exerciţiu curent, practicat de fiecare dintre noi, de fiecare dată când ne îndepărtăm de reperele locative intime. Momentul de minimă ipocrizie se petrece dimineaţa când parcugem drumul de la dormitor la baie, ceea ce abandonăm în locul maximei intimităţi, ne reprezintă cu fidelitate, chiar dacă nu ne convine cum miroase sau cum arată, ceea ce lăsăm acolo e al nostru, iar ceea ce folosim din cele achiziţionate de pe raftul cu cosmetice aparţine industriei chimice a cărei preocupare fundamentală e aceea de a produce pentru fiecare o mască. În ce priveşte aspectele corporale (fizonomice şi fiziologice) lucrurile se petrec firesc şi rezonabil, omul trebuie să se racordeze societăţii cât de cât îngrijit.
Cu totul altfel stau lucrurile în ce priveşte emisiile interioare le omului, cele ce ţin de partea subtilă a personalitaţii sale (sentimente, crez, idealuri, percepţii, opinii, dorinţe, intenţii, aşteptări etc), toate acestea se pot manifesta într-un registru foarte larg, putând avea consistenţă ziditoare, făcându-l pe om prolific, transfigurat, spiritualizat, demn aşezat în partea de sus a creaţiei, însă în partea de jos a registrului putem ajunge fiecare dintre noi atunci când ne lăsăm descompuşi sufleteşte, lăsând ca toate cele menţionate în paranteza de mai sus să se altereze. Când se ajunge aici, situaţia e dramatică pentru că fabrica de cosmetice Farmec şi celelalte de renume mondial nu produc odorizante şi cosmetice sufleteşti, ori ceea ce emană uneori sufletul omenesc conţine o halenă irespirabilă, despre care Isus vorbeşte explicit în Evanghelia după Matei cap. 15. „Ce iese din gură vine din inimă, iar aceasta pătează omul. Din inimă ies gândurile rele, crimele, adulterele, necurăţiile, hoţiile, mărturiile mincinoase şi blestemele".
Neavând producători de cosmetice sufleteşti, fiecare dintre noi trudim asiduu la confecţionarea măştilor, nerealizând ce aport poluant aducem unei lumi care geme sub praful înecăcios al falsităţii, lumea având totuşi o sete nestinsă pentru adeevăr, sinceritate, originalitate, cordialitate şi încredere.
Măsura valorii umane porneşte de la număarul de măşti utilizate, ar fi rezonabil ca un individ să se poată opri la simbolurile teatrului clasic, pe lângă chipul de lumină lăsat ca amprentă a Divinităţii ar mai merge cel mult încă o mască, ca măsură a unei făţărnicii rezonabile, la drept vorbind cam două feţe avem toţi. Problemele încep când la Teatrul Vieţii înţesăm cabina cu mai multe măşti pe care le schimbăm cu lejeritate în funcţie de interes şi context.
Dumnezeu sau pentru cei iritaţi de existenţa Lui - natura, destinul, horoscopul, astrele şi alte substitute idolatre - distribuie fiecăruia un rol existenţial, părăsirea acestuia aduce sistematic pe scena publică personaje burleşti, precum cioban-europarlamentar-puşcăriaş-literat-corupt-caritabil-creştin-xenofob, înşiruirea ar putea contiuna dar nu aş vrea să se înţeleagă că aş avea preocupări exemplificative la nivelul unui singur actoraş, scena abundă de asemenea ipochimeni, mare parte din ei prestează acum activităţi culturale prin puşcării fixându-şi cu insistenţă masca de victimă .
Ipocrizia a ajuns încet-încet să fie oficializată juridic prin ceea ce se numeşte dreptul la imagine, imagine care de cele mai multe ori maschează realitatea, adevărul şi chiar evidenţa. Astfel zisul drept la imagine e în fapt un drept la ipocrizie.
Multe funcţiuni publice presupun „ipocrizia profesională", astfel găsim oameni care promovează produse pe care nu le-ar folosi niciodată, funcţionare la ghişeu constrânse să zâmbească neîntrerupt până la pensie, indiferent de dramele existenţiale inevitabile prin care trec, prezentatoare de şstiri care într-un interval de câteva minute prezintă evenimente socio-politice curente, situaţia unor copii afectaţi de leucemie, bunicuţe violate şi ucise, performanţe sportive şi artistice etc, cu neschimbată expresie facială, se surâde profesional şi în registru dramatico-catastrofic, şi în cel banalo-umoristic.
Însă una din cele mai păguboase forme de ipocrizie este cea manifestată ca politică de stat. În continuare avem cei mai prost plătiţi (în mod oficial) demnitari, de la preşedinte până la ultimul parlamentar, de la primari de mari oraşe la directori de şcoli, de la directori de clinici la chirurgi şi rezidenţi. Modul acesta ciudat de a recompensa elitele societăţii prezumă două posibilităţi: rectitudinea sfinţitoare sau procurarea resurselor pe cale ocultă numită mai clar corupţie. În aceste condiţii, şansele normalizării societăţii sunt reduse. E superfluu să amintim că cei mai mulţi sunt nevoiţi să adauge traiului rezonabil resurse pe căi oculte, însă până la normalizarea situaţiei ar fi bine să regleze dozajul la limite rezonabile şi să nu aşeze peste masca corupţiei pe cea a filantropiei de paradă.
