Modul de a defini realităţile reflectă valoarea acestora şi felul cum ele sunt percepute de comunitatea vorbitoare. Latinescul laborem nu şi-a găsit loc în lexicul nostru curent, avem doar o formă compusă cu prefixul „e", însă constructul lingvistic „elaborat" nu prea reprezintă modul general specific de activitate al multor români, onor excepţiilor care fac şi diferenţa. Definirea aproape exclusivă în etimon slav a activităţilor fizico-intelectuale umane şi felul în care sunt prestate contează; cultura slavă consideră munca în general ceva ce se execută cu muşchii, excluzându-l pe cel mai important: creierul (anatomiştii care se vor grăbi să îmi facă unele corecţii sunt invitaţi metaforic să accepte că cel mai important muşchi articulabil rămâne totuşi creierul; O! Dacă ar fi ştiut asta şi tavarişii mânuitori de ciocan şi seceră). Ura de clasă propagată de sistemul totalitar comunist prin care clasei muncitoare i se injecta ură şi dispreţ pentru clasa gânditoare a constituit cel mai dur afront adus ideii de muncă. „Noi muncim, nu gândim" şi „Moarte intelectualilor", rostite de urangutanii cu rangă în Mârlăniada din 1990, e un exemplu suficient şi definitiv dezgustător.
Afirmaţia conform căreia românii sunt un popor muncitor e în mare parte obiectivă. Statisticile confirmă că, la nivelul UE, în România se prestează cele mai multe ore de muncă/an, adică 2.000/Dorel, cu toate acestea porformanţele rămân slabe cât timp se prestează prin Curticeni, Băicoi, Flămânzi şi alte locaţii tragi-comice autohtone. Performanţele muncitorului român se îmbunătăţesc radical atunci când se mobilizează spre vest şi schimbă „munca" pe: „lavoro", „travail", „trabajo", „work" şi insistentul germanic „arbeit". Sigur că nu aceste cuvinte determină diferenţele, ci organizarea elaborată. Prezenţa românescă masivă pentru muncă şi studiu în sociatatea occidentală rămâne o mare şansă pentru reaşezarea în normalitate a României, cu condiţia să se şi întoarcă, dacă se poate fără fauna şmenară; pe aceştia din urmă îi preferăm la export cu riscul deficitului de imagine.
Până şi franţuzizmul „travaliu" e în mare pierdere de frecvenţă, tot mai puţine femei de la noi vor să treacă prin naturaleţea binecuvântată a naşterii. Însă constat cu bucurie efortul lingviştilor de a recupera cuvântul travaliu ca sinonim pentru efort.
În încheierea trândavelor mele gânduri aş reitera frumoase ziceri din vremuri de glorie ale naţiei.
„Meseria e brăţară de aur" ne ziceau cu entuziaam proletar tovarăşele învăţătoare. Evenimentele curente confirmă cele spuse de respectabilele dăscăliţe cu precizarea că pentru „meserii" precum: şmen, raft, şpagă (numită elegant comision) şi multe altele se oferă două brăţări şi nu sunt de aur.
„Mircea arată că lucrezi" îndemna actorul pe simpaticul bard în focul revoluţiei. Mircea nu a stat pe gânduri, dar şi Dorel s-a apucat de treabă dezinvolt...
Ieşiţi din focul revoluţionar, l-am descoperit pe spiritualul Ţuţea dând cu secera şi ciocanul de gard prin memorabila remarcă „Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români". Nu mi-aş permite palide glose marelui Ţuţea, dar totuşi putem recunoaşte că „Aflarea în treabă" e chiar o stare de spirit la unii români.
Cât priveşte Ziua Muncii, tocmai celebrată în manieră paradoxală (prin lipsă) aş considera-o ca una a trudei pancreatice, doar aparatul digestiv fiind supus travaliului sărbătoresc.
