Prin cele tocmai amintite am devoalat și o mică parte a identității mele din perspectiva vieții sociale, sunt Purtător de Veste Bună (dupa har și funcțiune preot, după jargon popă, după starea vremurilor, o specie tot mai puțin agreată).
Reflexul sănătos la vestea bună (într-o lume în care abundă știrile sumbre) este bucuria, stare care poate fi trăită și adversativ. Te poți bucura nu numai pentru că... ci și în pofida faptului că... Așadar îți propun să ne bucurăm! Cea mai importantă realitate îmbucurătoare este faptul că lecturezi ziarul (cei care repausează în cimitir nu au abonament, antifrazându-l pe poetul Dinescu aș spune că moartea nu citește ziarul). Dacă citești înseamnă că ai ochi, dacă ai ochi... pe scurt ai viață, motiv suficient și definitiv de bucurie .
Dintr-un reflex fals se caută conservarea vieții, ne hrănim din conservă: biologic, comunicațional, spiritual și cultural. Un mod bun de a-ți conserva viața este să o transmiți, dacă ai transmis-o iubește-ți copiii altfel o să ți-i ,,iubească" alții, pană la limita penalului și dincolo de ea. Viața ta nu este subiect de Drept (dreptul la viață e o vorbă goală umplută cu monolog politic), viața ta este un Dar, l-ai primit: trăiește pentru că nu vei muri niciodată, iubește ca și cum n-ai fi fost rănit niciodată, bucură-te, ,,arde-o,, în așa fel încât să nu-ți fie rușine de ce faci.
Lipsa bucuriei existențiale stă și în faptul că ne pierdem în accesoriile vieții până la risipă și alienare, mi-este dat nu de puține ori să întâlnesc oameni cu bucuria pierdută pentru motive ridicole. Zilele trecute o distinsă duduie se lamenta că nu a fost gratulată de partenerul de viață cu anumite accesorii vestimentare, de fapt nu lipsa lor era problema, ci lipsa unei etichete anume, iată spre exemplu un motiv ridicol de a te neferici.
Totuși, lipsa unui accesoriu, în fond necesar vieții, poate fi sursă de neîmplinire? În pofida superficialității interogației trebuie dat un răspuns atent, dacă suntem în situația să nu avem spre exemplu ghetele necesare și dorite, să ne amintim că alții n-au nici măcar picioare. În sensul celor spuse putem privi cu oarecare admiraţie la cel mai ,,Prigonit" picior de lemn al nației, distinsul domn reușește să-și trăiască divorțurile și căsătoriile (fără număr) cu egală bună dispoziție.
Noi, românii, avem totuşi calitatea de a duce orice parastas spre o paranghelie, apelând uneori la ajutorul Lui Dumnezeu, iar atunci când uităm de El, apelăm la un prieten mai vechi și loial pe numele său Bacchus, adus în dar de străbunii romani.
Ne-am lămurit și asupra faptului că viața nu-i subiect de slogan electoral, trăim în pofida faptului că pe ei nu-i interesează, trăim și când nu ne este „bine", trăim și când nu avem, pentru că trăim pentru a Învia.
Viața se trăiește și atunci când mori!
Teodor Lazăr este preot paroh la Catedrala Greco-Catolică din Cluj, Schimbarea la Faţă
