“Viaţa nu e ceea ce trăim, ci este ceea ce ne amintim că am trăit”, spune Gabriel Garcia Marquez, un scriitor pe care, cu siguranţă, mulţi dintre dumneavoastră îl iubesc.
Ieri-dimineaţă, un ministru al cabinetului chibiţa pariuri, iar premierul reuşea performanţa de a fi primul demnitar al statului care intră în Palatul Parlamentului prin garaj.
Jocurile de luni din turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal 2010 au dat câştig de cauză echipelor mai bine organizate.
Că fostului nostru primar i se continuă mandatul (termen sinonim pentru unii cu “calvarul”, “ruşinea” sau “neruşinarea”), asta nu mai este o ştire, ci o realitate previzibilă.
Cred că această frază a lui Ion Creangă îşi are locul cum nu se poate mai bine dacă încercăm să definim faptul că în cei douăzeci de ani de la aşa-zisa rupere cu sistemul comunist nu am avut propriul moment de “trezire”, de “prindere” a istoriei, care se pare că ne ocoleşte de şaizeci de ani încoace.
Într-un fel de drept la replică dat în cadrul dezbaterii cu circ de la moţiunea de cenzură, Crin Antonescu făcea caz de faptul că lui i se reproşează că a rămas repetent în facultate pentru că altceva nu are lumea să-i reproşeze.
Recenta moţiune de cenzură împotriva guvernului Udrea-Boc-Băsescu a dat un rezultat grăitor: pentru prima oară, votanţii cenzurii i-au depăşit semnificativ pe apărătorii guvernului.
Cum şi ultima şansă a readucerii României pe calea cea bună, aceea de a avea un prim-ministru de etnie germană, în persoana d-lui Klaus Johannis, este iremediabil pierdută, vedem, odată cu fiecare zi care trece, că am pierdut, de fapt, şansa reintrării ţării în istorie.
În noaptea de 6 spre 7 decembrie 2009, un personaj important, nu spui cine, îmi zicea pe la 4 dimineaţa, pe telefon (deci există înregistrarea-martor - prietenii ştiu că e!!!), că al doilea mandat al lui Traian Băsescu, din păcate sau nu pentru România, nu se va încheia tot la Cotroceni.
Recomandări: