Nu mai sunt bani pentru că nu se mai muncește, doamnelor și domnilor profesori. Banii – inclusiv pentru salariile din mediul bugetar, inclusiv pentru salariile Dumneavoastră, doamnelor și domnilor profesori – vin din taxele, impozitele și contribuțiile pe care le plătesc până la ultimul leuț angajații și angajatorii harnici și cinstiți.

O spun din capul locului, deși probabil știți din istoric, această opinie nu este un omagiu fierbinte de recunoștință, de glorificare sau de publicitate. Și, aviz haterilor, nu, nu aștept un apartament pe gratis, o autorizație pe gratis sau o sinecură politică pe gratis.

În goana după material, viața a obosit. Noi, oamenii, o judecăm în fiecare zi, în fiecare secundă. Pare că nu ne mai mulțumește nimic…

Subiectul este sensibil, tocmai de aceea cred că pot să îmi exprim și eu un punct de vedere.

আমরা অলসদের একটি দেশে পরিণত হয়েছি যাদের কাজ করতে ভাল লাগে না এবং যারা রাষ্ট্র থেকে উপহার এবং দাদ

Ministerul Fericirii. Doamnelor și domnilor, iată-mă!

România zilelor noastre trăiește într-un context condiționat de un amalgam unic de senzații, care par fără trecut, dar, mai grav, fără viitor, asemenea unei furtuni fără început și sfârșit, condiționată de replici zilnice, discursuri de ură, negarea realității, violență simbolică și o sete ciudată de „a curăța țara și națiunea“.

Sigur că specialiștii care mișună pe lângă Palatul Cotroceni și Palatul Victoria au să spună că nu se cade ca Președintele și Premierul să se uite în gura mea, că sunt doar un Decrețel expirat, un moș comunist pus pe harță, un nostalgic după fabrici, uzine și combinate.

Astăzi eu, Alin Tișe, mă ridic împotriva… mea. M-am săturat să fiu, simultan, și victimă și călău.