Atitudinea şi tratamentul autorităţilor române faţă de prizonierii aviatori americani i-au uimit enorm pe aceştia. “În ce ţară am aterizat noi ?!, se întrebau , majoritatea dintre ei miraţi la culme.
Chişinăul trăieşte momente similare cu neuitatul nostru decembrie 1989. Sau, poate, primăvara lui 1990, cu neuitata Piaţă a Universităţii...
De vreo 6 ani, forumurile de Internet abundă în comentarii. Fireşte, aprinse, că doar ne curge sânge latin prin vine, iar respectul pentru preopinent ne e străin.
Este evident că atributele majore ale unui oraş nu se rezolvă de azi pe mâine, mai ales când e vorba de corecta utilizare a mediului geografic, optimizarea calităţii vieţii, îmbunătăţirea mobilităţii.
În ianuarie 1990, actorul Victor Rebengiuc apãrea, în direct, la Televiziunea Românã Liberã (denumire-nonsens, atunci ca şi acum), cu un sul de hârtie igienicã pe care-l trântea pe masã.
În urma întâlnirii din 2007, la Leipzig, a miniştrilor responsabili cu dezvoltarea urbanã şi coeziunea teritorialã, a rezultat o chartã având ca temã “Oraşele europene durabile”.
Comentariu pe Internet, la o ştire privind un nou „succes” al unui notoriu „om de afaceri” cu nume aviar: „la fiecare ştire de acest gen ruşinea şi furia îmi dau târcoale; o ţară spartă, condusă de mafioţi şi curve cu acte (...)”.
În ţara asta se întâmplă nişte lucruri atât de revoltătoare, într-un număr atât de mare şi cu o frecvenţă atât de ridicată, încât mi se par aiuritoare îndemnurile la calm şi răbdare, iertare şi iubire.
În ultima vreme i-am găsit numai cusururi premierului Boc. Lumea care-l “adoră” crede că am ceva cu el sau că sunt “invidios” pe “realizările lui”. Drept urmare, m-am gândit să-i găsesc şi câteva “împliniri”, mai ales că românii încep “să simtă” că lucrurile merg în direcţia bună.
Recomandări: