Deja cu un deceniu în urmă, tabloul european al ordinii lumii a înregistrat modificări importante. Tonul l-a dat Helmut Schmidt (cu Die Mächte der Zukunnft. Gewinner und Verlierer in der Welt von Morgen, Goldmann, Hamburg, 2006) care a atras atenţia asupra schimbării configuraţiei create în 1989.
Acest subiect este o așchie care nu sare prea departe de trunchiul Mihai Răzvan Ungureanu. Cel care, astăzi, este consilier prezidenţial, ieri a fost prin-ministru al României, instalat de Băsescu și hulit de populație, alaltăieri a fost șef al spionajului extern și subiect al unei afaceri personale cu OMV Petrom, iar răsalaltăieri a fost ministru de Externe al României, calitate în care a avansat o ordonanța de urgență prin care era cedată Ungariei, Fundația Gojdu.
Este titlul pe care l-am pus unui editorial, încă înainte ca domnul Klaus Iohannis să fi fost desemnat, de către PNL, candidat prezidenţial. Dar, provocarea rămâne valabilă. Poate mai valabilă decât oricând. Și se referă la două chestiuni fundamentale privind Ardealul.
Una dintre dotările de bază ale omului, aşezată în arsenalul său constitutiv, este curiozitatea, dotare care a stat la baza evoluţiei, susţinerii şi dezvoltării individului şi a societăţii. Conştient sau nu, în spatele unor gesturi banale sau decizii majore, curiozitatea rămâne resortul de bază care ne mobilizează în raport cu lumea, mobilitate care implică împliniri, dar şi riscuri, deopotrivă curiozitatea făcând din noi repere de orientare pentru mediul ambiant.
Cine este, în definitiv, Mihai Răzvan Ungureanu? Oficial, îl putem identifica drept consilier prezidențial, în noua administraţie. Un personaj cu bune conexiuni în plan extern, pe care, probabil, Klaus Iohannis l-a adus în echipă, tocmai, din acest motiv.
Se vorbește, și parcă tot mai mult, despre sărăcia lucie care domnește în închisorile României. Despre condițiile execrabile de detenție. Când, de fapt, rețeaua închisorilor este una dintre cele mai bogate instituții autohtone.
Mă adresez, din nou, pe aceeași temă celor puși în fruntea statului, de către români. Și care răspund de averea cetățenilor. Fiți atenți la dosarul Gojdu!
Sunt puțini cei care ajung în roluri de decizie și au capacitatea analizei proprii. În mod sigur, în reflecțiile asupra relațiilor internaționale, Henry Kissinger este unul dintre ei, alături de Helmut Schmidt, Jacques Attali și Shlomo Avineri, de pildă.
Stau la birou și mă gândesc cum să încep acest editorial. Începutul este cel mai greu pentru că sunt convins că acest subiect controversat va genera câteva polemici și în subsolul acestui demers jurnalistic.
Recomandări: