De la oamenii simpli, care muncesc pentru un ban mai bun decât în ţară şi până la cei care petrec zile de odihnă binemeritate într-o staţiune montană din Austria, la preţuri mult sub nesimţita ofertă a aşa-zişilor hotelieri ai staţiunilor noastre binecunoscute.
Marea problemă, în afara unor suspiciuni de amatorism, cărora moale le putem spune scăpări, ţine, în fond, de modalitatea de a fabrica legi în România. Pentru “Ion Moina” au cumpărat caietul de sarcini al investiţiei 11 societăţi, unele chiar gigant, cu experienţă serioasă în astfel de construcţii şi cu cifre de afaceri de miliarde de euro.
Fie că sunt apariţii premeditate sau întâmplări mai mult sau mai puţin fericite, toate întregesc imaginea publică a unui om politic aparte, în acelaşi timp simpatic şi guraliv, uman şi priceput, trompetă prezidenţială şi primar de oraş în plină dezvoltare.
Să nu mai amintim ce este în sufletul acţionarilor care îşi investesc necondiţionat timpul, banii şi sentimentele într-un ideal numit de decenii “U” Cluj…
Cel mai original sociolog al epocii postbelice, Niklas Luhmann (Die Realität der Massenmedien, 1996), atrăgea atenţia asupra diferenţei dintre realitate şi ceea ce ajunge la comunicare, după ce Foucault (în Surveiller et punir, 1972) a căutat să distrugă mitul liberal al “societăţii spectacolului”, conform căruia întreaga realitate s-ar prezenta în controversa publică. Ulrich Beck a dezvoltat motivul “invizibilităţii societăţii” (în Risikogesellschaft. Auf dem Weg in eine Andere Moderne, 1986) şi a derivat ideea unui “risc” inerent acţiunilor oamenilor în modernitatea târzie. Nu demult unul dintre cei mai proeminenţi filosofi spanioli, Daniel Innerarity, a elaborat motivul “invizibilităţii societăţii” la nivelul unei filosofii cuprinzătoare a modernităţii târzii.
Cred că în momentul acesta nu sunt foarte mulţi cei care îşi amintesc (sau mai sunt dispuşi să-şi amintească!) faptul că la începutul mandatului d-lui preşedinte Traian Băsescu, propunerea celui mai important partid aflat pe atunci la guvernare, PD, pentru preşedinţia CNSAS a fost, spre surprinderea întregii ţări, unul dintre cele mai sinistre personaje politice post-decembriste: d-l Corneliu Turianu, magistratul ceauşist, autor al unei binecunoscute broşuri în care acesta arăta marile binefaceri pe care le poate aduce poporului nostru, dar şi Justiţiei Comuniste reeducarea prin muncă a condamnaţilor.
Motiunea de cenzurã a PSD riscã sã repete jalnicul spectacol cu suspendarea presedintelui Traian Bãsescu, spectacol ce nu a tinut cont de nici un fel de rationalitate politicã.
Mersul partidului pe panta descendentă a sondajelor de opinie a născut grupuri-grupuleţe imprescriptibile în partid, iar preşedintele nu mai are nici o şansă de a linişti apele. Aspectul tragicomic al situaţiei este că Geoană se plasează la rândul său într-un grup de forţe interne, dar alături de el nu mai este nimeni. Grupului său nu i-a rămas decât un singur membru.
Pînã acum 15 minute (adicã joi 06.09.2007, ora 16.31) puteam sã jur cã nu voi gãsi vreodatã (în afarã de calitãtile pe care le au, de-a valma cea mai mare parte, oamenii obisnuiti ai acestei tãri: invidia, rãutatea, nesimtirea, ura fatã de tigani, acea “mitocãnie profundã” pe care a observat-o atât de bine regretatul Octavian Paler – unul din foarte putini intelectuali adevãrati ai României care a avut tãria sã vadã si sã rosteascã adevãrul despre politicianul “cel mai iubit” de intelectualii de aeronavã) mãcar un cuvânt de laudã la adresa actualului presedinte al României.
Recomandări: